About love

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.

to lie or not to lie

Discutam cu o buna prietena si m-a intrebat care e cartea preferata a copilariei mele. Am raspuns fara ezitare "Craiasa zapezii". M-a intrebat de ce. Mi-am dat seama ca nu-mi mai amintesc absolut nimic din acea poveste, decat ca vreo o saptamana eram prinsa in vraja ei. Vraja, nu exagerez deloc. Am cautat-o prin casa, sa o recitesc, si nu am gasit-o. M-am dus la biblioteca. Intru la sectia copii si intreb de carte. Bibliotecara se uita lung la mine, privirea tipica peste ochelari, si nu-si poate stapani curiozitatea: 'Pentru cine va trebuie?'. Daca sunt in toane bune nu ma deranjeaza curiozitatile astea atat de romanesti, daca sunt in toane foarte bune chiar imi plac. Eram in toane bune. Si aici intervine adevarata tema de gandire. Intr-o secunda am trecut in revista cate minciuni puteam sa spun: pentru fiica mea, pentru teza de masterat, ca sa pun in scena o piesa, toate perfect credibile. Fiecare mi-ar fi imprumutat, pentru cateva minute, o alta identitate, pe care ar fi trebuit sa o sustin coerent. Minciuna gratuita iti da sansa asta, sa fii cineva care nu esti, sa iesi din granita limitativa a propriului eu, fara nicio consecinta. Dar secunda a trecut si la capatul ei am realizat ca sunt prinsa in realitatea propriei mele identitati. Am raspuns, infruntandu-i din nou privirea, 'Pentru mine'.

Confruntarea

Pot sa inteleg de ce simt nevoia sa tin un jurnal, dar nu pot sa inteleg de ce tin sa fie public. De ce nu-mi ajunge sa scriu documente word pe care sa le pastrez in intimitatea calculatorului meu? M-a ajuns oare si pe mine spiritul epocii - impulsul incontrolabil spre exhibare, spre anihilarea discretiei? Sau sunt, nemarturisit, o narcisista din nastere?

Spre suprinderea mea (tradand astfel ascunsa mea suficienţa), am descoperit un blog care m-a facut praf. Confrunta durerea. Autoarea intr-adevar confrunta, confrunta orice, cu inteligenta, tupeu, onestitate. Diseca lucrurile si le spune pe nume, desigur numele care ii e propriu. Am simtit, pentru prima oara dupa multa vreme, ca eu am evitat confruntarile, in nuditatea lor taioasa, cu mine, cu ceilalti. Cu mine, mai ales. Am ales sa le infrumusetez, pe cat posibil. Sa nu merg prea departe pe firul gandirii. Desi am mers. Am mers sarind etape, ajungand la nihilisme totale. Cat din asta era emotie, cat era gandire? Nu stiu daca o sa aflu vreodata. Nu stiu nici daca are vreo relevanta, daca separarea asta nu e cumva un construct (cultural).

In orice caz, ma apropiu de subiect. Subiectul e cunoasterea de sine. Inca nu stiu exact ce inseamna asta, stiu doar ca e foarte importanta. E importanta ca sa te dezbari de tine, ca sa poti vedea lucrurile in adevarul lor, fara bruiaje interioare.

Nu cred ca se pot depasi total legaturile adanci de familie. Modul in care te-au format parintii, bunicii, fratii. Nu cred. Cine pretinde ca dupa 18 sau 25 sau 30 de ani esti integral responsabil pentru ceea ce esti, simplifica major. Sau e un mare norocos.

Eu: Ce mi s-a intamplat in canada?
F.: Confruntarea pana la radacini cu tine insati.

Oamenii cei mai calumea pe care ii cunosc au ajuns la asta - la o cat mai profunda si adevarata cunoastere de sine. Ea se vede, credeti-ma. Nici nu trebuie verbalizata, ca se vede. Eu o prefer pe cea verbalizata, sunt omul cuvintelor, asta e.

gratie astrala

Sunt singura in aeroportul din Washington DC si ascult Ace of Base. E 18 ianuarie 2009 (trebuie sa precizez corect data, mi-a intrat in sange de la ziar, relatia mea cu timpul s-a pecetluit iremediabil in acei ani: timpul e cronologie) si e ultima mea zi in America. Urmeaza sa parasesc continentul cu care am avut o relatie atat de proasta si sa ma duc la Amsterdam, unde nu stiam ce avea sa se intample, decat ca ajung la Philippe, care nu-mi cere nimic si intelege tot. In cele cateva ore, cat stau si astept un avion, ma simt relaxata. Am un card in poseta, pot cumpara ce vreau, dar nu vreau decat sa ma porcesc cu un burger la Burger King. Simt, ca o revelatie la despartire, toata larghetea pe care o emana 'minunatul continent nord-american'. Iti poti misca in voie coatele, nimanui nu-i pasa. Te atingi usor de ceilalti si mergi mai departe, intr-o singuratate care te inspaimanta dar de care, presimteam, poti sa ajungi sa te apropii. Toate astea mi-au trecut prin cap, neformulate, intr-o secunda care a definit inceputul (contradictia e doar aparenta) relatiei mele cu America. O sun pe Ionuka, eram in forma, a remarcat si ea asta, poate am facut si planuri sa locuim impreuna la New York, nu mai stiu sigur.

E 23 noiembrie 2009 si sunt la IKEA, cu Cristi, Marian, Ariana, Sorin. Eu cu capul doldora de flash-backuri din Canada, unde strabateam magazinul de una singura, furioasa pe toate scaunele si toate paturile si canapelele si orice. Intru asadar cu teama. In secunda doi, ne punem la masa in prima incapere amenajata, apoi scena de familie in camera cu bradul, prajiturile geniale de la restaurant, salata de sfecla, Sorin care nu mai contenea cu amuzamentele. Ma pun in patul meu din Canada, Dalselv, si ma mir pe ce pat mare am dormit eu. Revad asternuturile de pat, imi amintesc ezitarile mele de atunci, pe care sa-l cumpar. In zona reducerilor, dau si de noptiera galbena, care imi placea foarte mult, dar pe care m-am abtinut sa mi-o iau. Iesim cu Cristi sa fumam o tigara, e intuneric si ceata, in fata noastra parcarile imense, alte si alte mall-uri si magazine. Tipic. Ma simt ca-n America. Facem cu Cristi scenarii cum ar fi in America, dar cu prieteni. Ne dam seama ca nu ar fi ca aici, dar ar putea fi misto. In momentul acela stiu - si asta e complicat de explicat - ca ma pot simti singura, deoarece tot ce am aflat atunci despre singuratatea fundamentala a omului e adevarat si nu am cum sa neg si nici sa uit, dar ca peste acea singuratate fundamentala am adaugat ceva, cu buna-stiinta si nu din inertie, si anume particulele fine ale legaturilor cu niste oameni fara de care eu acum nu as fi ce sunt. Pot sa ma construiesc si singura, in spatiile intinse, brazdate de luminile reclamelor de la marile corporatii, dar nu vad de ce as alege s-o fac.

"schimbarile sunt mici, nu va asteptati la rezultate rapide".

Ziarul

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.

1:100 Ulise

Ce zi. Ca Olivia Hutton (din exceptionalul roman 'Indignare' al redescoperitului Philip Roth) simt 1 miliard de lucruri pe minut si ma poate darama nu un cuvant, o silaba.

**
M-am trezit cu o durere de stomac, cel mai probabil de la semintele mancate in exces cu o seara inainte, cand ne-am adunat sa discutam situatia. Net tot nu aveam. Mi-a venit ideea sa mananc niste zacusca, proasta idee. Apoi am facut ceva ce nu-mi sta in fire la o asemenea ora: m-am apucat de citit cartea pe care nu o terminasem ieri noapte, 'Indignare' despre care scriam. Am terminat-o. Catarsis.

**
Fara sa fiu deprimata, totusi nu aveam nicicun chef sa intru in ziua de 3 noiembrie. Am ramas in pat si fara sa-mi dau seama am inceput sa fac un fel de meditatie, in sensul ca nu ma gandeam la nimic, doar respiram. Bine, ma mai gandeam eu, ca nu ma pot abtine, de ex. daca ceea ce fac eu acum se numeste meditatie transcendentala, si mi-am amintit de David Lynch. Dar, in mare, nu ma gandeam la nimic. Excelent. (Eu puteam sa fac asta in absolut orice moment, dar in canada mi-am pierdut abilitatea).

**
Nu ma mai durea nici stomacul si mi-am zis sa ies putin la aer, mai beau o cafea cu tata. Dar nu apuc sa ies ca, minune, dupa trei zile de asteptare, ma suna ca vin sa imi repare netul. Vin doi oameni si eu in situatii de genul asta nu stiu ce sa fac, imi vine greu sa fac dialog social, asa ca ma tot plimb dupa ei prin casa, cu aerul ca ma pricep la ce fac ei si mai pun cate o intrebare, fara sa ma fortez totusi. Pare ca nici lor nu le lipseste dialogul social, mai fac glumite intre ei (dupa cinci minute imi era clar care din ei e liderul). Intre timp, tot plimbandu-ma fara scop prin casa, ma uitam pe pereti si tavan si constatam starea de degradare in etape a acestei case. Asta m-a deprimat. Oricum, deocamdata problema nu are nicio solutie.

**
Iritata, ies din casa. Ma duce dl. Emil cu masina in oras, unde sa beau o cafea cu tata. Mergem intr-un bar care lui ii place, eu nu comentez. Imi era iar rau. Durere de stomac, accentuata de deprimarea de la casa. Iau trei pastile diferite. Tata vorbeste despre globalizare si mie imi e din ce in ce mai putin rau. Iese soarele si mie nu-mi mai e deloc rau. Fac planuri pentru ziua de maine.

**
Entuziasta ma duc la libraria din oras, sa vad de un cadou. Cum se intampla in micul oras, ma intalnesc cu cunoscuti, mai ales intr-o librarie. De data asta, fermecatoarea Laura P. Ne dam seama ca ni se intampla la amandoua sa nu ne gasim cuvintele, ceea ce nu e deloc placut, mai ales in context profesional. Ne mai dam seama si ca mamele noastre sunt exact invers, au discurs, au vehementa. Poate de asta... Radem.

**
Ma astepta iar bulevardul. In mers intins il fac in 20 minute. De data asta mi s-au parut eterne. Nu aveam la ce sa ma mai gandesc, voiam sa ajung acasa. Am intrat la fostul Fondul Plastic. Erau obiecte dragute si nici nu foarte scumpe. Magazinul gol. M-am intrebat de ce naiba nu cumpara lumea de acolo. Mi-am zis ca daca as fi o zana buna, as face ceva sa atrag atentia asupra acelui magazin, sa il resuscitez. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc si ce succes ar avea intr-un mare oras canadian. Apoi nu m-am mai gandit la nimic, pana cand am vazut un sediu de banca si mi-am zis ca mai bine as fi postas decat sa stau opt ore intr-o banca. Mi-am pus problema oare cum intra postasii in imobilele cu interfon: au cheie sau suna aiurea sa li se deschida. Apoi am decis sa lucrez la niste poze. Lucrez, vorba vine, ca nu le fac nimic. Le descarc, le selectez si le public. Ceea ce voi si face.

in tub

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.

staccato / legato

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.

Fear and hope. Metaphors.

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.

heavy rotation

Credeam ca joi e ziua mea buna. Si continuu sa cred. Azi eram sigura ca am scapat de cosmarul taxelor din canada. Din aprilie ma chinuie gandul, si nu numai gandul. Am scris la biroul unde am lucrat o mie de mailuri sa-mi trimita cacatul ala de foaie, si tot de atatea ori am esuat. Nu mi l-a trimis pana-n zi de azi. Acum credeam ca am reusit, si vad ca nu. Nu inteleg ce e asa de greu sa trimiti o nenorocita de bucata de hartie oriunde pe planeta asta, plus ca se poate trimite si pe e-mail. In fine. Mor de nervi, e groaznic de frustrant si nu mai stiu ce sa fac. Mai mor de nervi si cand ma uit pe statcounter si vad ca imi citeste cineva constant blogul din orasul ala imbecil, si habar n-am cine. Ca sa largesc spectrul nervilor, nu inteleg de ce dracu a trebuit eu acolo sa dau peste tot felul de oameni, si sa iasa totul cum a iesit. De fapt, nu inteleg de ce dracu a trebuit sa ma duc eu acolo si de ce nu se termina in mintea mea toata nebunia aia. Mai e si prelungirea peste limitele bunului-simt a unor penalitati de sentimente, de care nu stiu cum sa scap odata si pentru totdeauna. Sentimente din categoria 'iubire', ca sa fim intelesi. Si nici aici in micul meu oras lucrurile nu se potrivesc, si eu incep sa-mi pierd rabdarea si asta e cel mai nasol. Cata rabdare sa mai am ??!! Acuma, brusc, ma enerveaza si blogul asta, pentru ca realmente nu stiu la ce ajuta, de fapt stiu: la nimic. Si asa nu pot sa scriu tot ce vreau, ca sa nu divulg nu stiu ce, si nici nu stiu pentru cine scriu, asta cand mai vad pe statcounter tot felul de orase si tari. Acuma mi-a dat alexedi ideea asta, ascultam in amsterdam, de la televizor, si imi placea. Un tip de energie, ca altceva nu stiu ce sa zic. Mai e si umflatura asta pe gat, care habar n-am ce intentii are: sa se retraga, sa iasa afara. Iau antibiotice, ce sa fac. Daca as fi un temperament coleric, acuma ar fi momentul ideal sa dau cu ceva de pereti. Dar nu sunt. Sunt temperament introvertit si scriu la blog.

madeleines

Alergam azi, si in acea ora, doar o ora, m-au cuprins doua emotii foarte puternice. Prima. Ma aflam intr-o zona destul de pustie a orasului, alergand greu, obosita, si totusi hotarata, cand trec pe langa doi caini, la marginea drumului. Chiar cand am ajuns in dreptul lor, au inceput sa latre. M-am speriat ingrozitor de tare, intr-o fractiune de secunda m-am vazut sfasiata de caini, si nimeni imprejur sa ma scape. M-am oprit din alergat, dar am continuat sa merg, tremurand din tot corpul. Simteam ca mi se taie picioarele. Nu stiu ce s-a intamplat, ce substanta s-a descarcat, insa imediat, fara sa vreau, am legat senzatia asta de cea de indragostire. Trupul meu si-a adus aminte, extrem de precis, toata starea de atunci, de cand eram indragostita, foarte indragostita. Era ciudat, pentru ca percepeam amintirea atat ca fiind foarte indepartata, dar si cumplit de prezenta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. In cateva minute, totul a trecut ca si cum nu s-ar fi intamplat. A doua. Ajunsesem deja in parcul din spatele primariei, era ora 9. Ceasul din turnul cladirii primariei a inceput sa emita melodia orei exacte. N-as putea spune cu siguranta, dar cred ca e aceeasi melodie de cand ma stiu eu in orasul asta, m-a insotit de cand eram mica si mergeam cu bunica la catedrala catolica. Un intreg cortegiu de amintiri a navalit peste mine, cu neputinta de rezistat. Brusc, intreg trecutul meu a devenit incredibil de prezent, si ma lega ca fiinta in timp. Apoi, din nou, totul s-a risipit, de parca nici n-ar fi fost. Am baut apa si mi-am continuat drumul, pe mal, printre oamenii micului oras.

here and there

Recitesc Eugene Ionesco, jurnalele si eseurile. M-am format cu aceste scrieri. Recitindu-le, imi dau seama ca nu s-a schimbat aproape nimic in mine. Ce ma mira totusi e lejeritatea cu care, pe atunci, inca se mai putea vorbi nonsalant despre 'depresie', 'angoasa', toate metafizice desigur. Am sentimentul ca acum intreg existentialismul e măturat cu un lexapro.

Sunt obosita, peste masura de obosita.

Felul in care fac oamenii poze poate spune aproape totul despre ei. Ce alege fiecare sa decupeze din realitatea infinita care il inconjoara.

Realizez ca nu m-am readaptat inca. Ma gandesc mereu la canada, comparand, cum as face acolo cutare lucru, ce as spune acolo cuiva care ma jigneste, cum ar fi abordata o problema acolo. Sigur, lucrurile acolo sunt mai juste si mai coerent organizate. Aproape plictisitor. Atata numai ca acolo nu e locul meu. Asta insa nu ma impiedica sa ma gandesc, inutil, ca as vrea sa fie si aici ca acolo.

Imi amintesc de un timp paradisiac, al meu, in care zilele se scurgeau ca si cand fiecare zi ar fi un azi neintrerupt. Daca azi era bine, totul era bine. Acum abia daca mai vad ca azi e bine, pentru ca ma gandesc la viitor. Un morb occidental, de care as scapa acum. N-ai cum sa iesi bine cu tipul asta de gandire.

E clar, trebuie sa incep un nou roman. Sa citesc, sa ne-ntelegem.

the fine nuances of their mother tongues

Poate e nefiresc, sau exagerat, insa eu ma gandesc in continuare la ce mi s-a intamplat in canada, cu consecintele pe care le stim, si pe care le indur si astazi. Stiu ca ceva s-a rupt acolo. Ceva din fiinta mea, din identitatea mea s-a dislocat. Inca nu inteleg deplin cum s-a intamplat asta si nu pot nici sa las lucrurile asa, sa le rezolve timpul. Ma indaratnicesc sa inteleg, sa inteleg pana la capat, ca sa ma linistesc si sa ma asigur, atata cat se poate, ca nu o sa mi se mai intample asa ceva.

In firul acesta al gandirii, pe care merg logic, gasind cauze, facand legaturi intre ele, eliminandu-le pe cele care nu se sustin, am ajuns sa imi dau seama ca la radacina dislocarii despre care vorbeam se afla despartirea mea de limba romana (limba romana e patria mea). De cand ma stiu m-am miscat printre cuvinte, cuvintele propriei mele limbi. Cand eram copil, mama imi citea din dictionar, iar eu abia asteptam unele cuvinte, pe altele le detestam. Inventam eu insami cuvinte. De cand am invatat sa citesc, am citit neintrerupt, cele mai multe carti in limba mea. Mereu am tinut jurnale. Orice mi se intampla trebuia notat, ceea ce simteam se cerea consemnat. Mai apoi, timp de opt ani, mi-am castigat painea din scris, ca ziarista. Ma cutremur de ras, de placere sau de oroare la unele cuvinte si la unele expresii. Cum sa spun, in afara cuvintelor nu ma pot orienta. Sunt pierduta. Nu cred ca sunt o scriitoare, sincer nu am crezut niciodata ca am talent. Scrisul si cititul in limba mea au fost doar mediul prin care am supravietuit. Apoi am ajuns intr-un loc unde absolut niciunul din cuvintele care mi-au construit fiinta nu mai aveau nicio insemnatate. Nici una. Am fost pierduta. Totusi, am incercat sa mi le insusesc pe cele ale lor, chinuindu-ma sa descifrez fiecare nuanta, sa detectez trasaturile cuiva dupa cuvintele folosite, pe scurt, sa ma pot orienta in noua mea limba. Cu fiecare zi care trecea, stiam tot mai sigur ca nu voi fi niciodata in stare sa ma simt stapana pe acea limba. Poate dupa 20 de ani, 30 de ani. Nu m-am simtit in stare sa ma inham la o asemenea munca. Ironia face ca si acolo mi-am castigat painea tot din scris. Scriam revista asociatiei pentru care lucram. Tot ce scriam imi parea exterior, fals, strain. Instrainata de limba in care ma desfasuram, m-am instrainat de mine insami. Am pierdut legatura cu mine. De aici au inceput toate celelalte.

Astazi am dat peste un text, scris de un autor de origine turco-evreiasca, Moris Farhi. Nu stiu nimic despre el, decat minimele informatii de pe site si de pe wikipedia. Nu stiu mai nimic nici despre organizatia pe care o serveste. Tot ce stiu este acest text, in care el explica, mai bine decat am putut sa o fac eu, ce se intampla cu un scriitor in exil. Redau un pasaj din textul lui, pe care il puteti citi integral aici.

The first condition we should always remember is that writers are wordsmiths. Language is their only tool. Unlike other artists - painters or composers who may be able to create their art anywhere - displaced writers face an unenviable choice. They must either continue writing in their native language in a foreign land or learn to write in a new and totally unfamiliar language, one steeped in its own traditions.

Either option, particularly if the displaced writers are of a certain age, is a Sisyphean task. Those over 35 will have arrived at the host country cooked in the splendour of their native literature and in the fine nuances of their mother tongues. Moreover, because of their mature age, displaced writers would find it virtually impossible to master a discipline as complex as a language foreign to them in every sense. (I managed to surmount that difficulty only because I came to England when I was still a youngster. But imagine a Sudanese writer who has never heard English spoken nor ever encountered the Latin alphabet, trying to adapt himself to living and writing in London or Oslo or Berlin.)

Consequently, in most cases, displaced writers will be forced to continue writing in their own mother tongue. You might say that, in a manner of speaking, is precisely what a painter or composer does, so why not the writer?

The answer is simple: language is what philosophers would call "hyle", a quintessence - and a living quintessence at that. Though in its basic confection, it remains the same, a language evolves day by day. It constantly nurtures itself either through the perpetual flow of its people's innate poetry and vernacular or through influences from other languages. Sometimes a language even incorporates foreign words. Consequently, when writers are banished from the land where their language continues to evolve, they find themselves more and more alienated from that language. Soon they start losing the fresh nuances of their mother tongue and fail to comprehend the etymology, even the logic, of the new words. Thereafter it's a fall into the void. They lose their mastery of their mother tongue. That loss erodes their confidence. Thence, aware that what they write no longer carries the pedigree of their former work, they either cease to write or, bravely and desperately, try to learn the host language. Since in the latter case, they more often than not fail, they disintegrate. They become invisible even to themselves.

tristetea altcuiva

*Taichi Yamada, In cautarea unei voci din departare

Tsuneo. Tsuneo incearca sa nu faca nimic necuviincios. Se vrea ireprosabil. Isi reprima sentimentele, ca sa fie un om corect, si este. Pana cand, la un moment dat, traieste un extaz erotic incomparabil cu orice altceva, intr-un cimitir, in timpul unei misiuni ca ofiter al oficiului pentru imigratie. In continuare, o voce de femeie il striga Cine esti tu?, e vocea unei femei misterioase. Vocea devine cel mai important lucru din viata lui, i se destainuie ca nimanui pana atunci. Tsuneo nu mai viseaza, vrea doar sa fie normal, si de aceea vrea sa faca o casatorie aranjata cu o femeie fata de care nu simte nimic. Numai ca in timpul ceremoniei de logodna, Tsuneo izbucneste in ras, fara motiv, apoi incepe sa planga fara motiv. Toti il cred nebun, si e firesc sa fie asa. Continua conversatiile cu vocea, ii dezvaluie un episod negru din trecutul lui american, vrea sa o cunoasca, vocea il indeamna sa viseze, el nu indrazneste, e un om prea slab pentru vise. Se multumeste cu normalitatea banalului, e la adapost. Dar, dupa cum se vede, nu e la adapost. Nu esti niciodata la adapost cand te negi, te strivesti, te anulezi, te uiti; nu esti la adapost, si va fi mereu o voce ca sa nu iti dea pace, sa iti aminteasca mereu ca iti e frica sa fii cine esti.

no trophy

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.

Nunta

fragile

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".

Bold Baby

Unele lucruri pur si simplu nu s-au potrivit. Valiza, de ex. Unu, ca nu am luat doua cand am plecat, desi intuiam ca nu ma mai intorc cu graba. Doi, ca nu m-am agitat sa-l rog pe Stingo sa mi-o aduca cand a venit. Trei (asta s-a potrivit), ca nu m-am dus eu acolo sa o aduc, bazandu-ma ca vine tata cu masina sa ma ia (nu ar fi venit cand a zis). Deci nu ma mai zbat. O fi cumva. Ce rost are sa ma tot muncesc sa controlez toate lucrurile, cand si asa nu pot, ca nu depinde totul de mine, si si daca depinde, sunt unele lucruri care pur si simplu nu ies.

Un an jumate m-am tot luptat sa-mi astern si a iesit o catastrofa. Ma rog, nu catastrofa care decurgea direct din luptatul respectiv, ci alta colaterala si mult mai parsiva.

Mi s-a facut dor de: amsterdam, bucuresti, atlanta. Nu neaparat in ordinea asta, ordinea se schimba. De amsterdam imi e dor de libertatea si efervescenta de pe strazi, din baruri, de tihna din casa lui F. De atlanta mi-e dor de Ionuka & Maikel si activitatile noastre, toate, plus de cumparaturi, de ce sa nu recunosc. De bucuresti mi-e dor de 'potentialul artistic' pe care il simt acolo mereu, de oamenii calumea cu care stiu ca m-as putea imprieteni, si de oamenii calumea cu care sunt deja prietena. Si aici e bine, nu neg, intr-un fel in care nu poate fi bine nicaieri altundeva: siguranta locului tau, a casei, familiei, prietenilor, intimitatea cu niste oameni, care s-a creat in ani de zile de munca :), viata lenta de oras de provincie, care iti permite sa citesti lenes o carte in pat, nu intr-un metrou de-acasa la lucru.

Dar incerc sa renunt sa ma mai tot gandesc unde e mai bine, si sa vad ce-o sa se intample. Spaima mea (dintotdeauna) e ca daca eu nu fac sa se intample, nu se intampla nimic. Si atunci intervin cu forcepsul, si ce iese, e ca raman cu o rana imensa, care tot astept sa se inchida.

La strand mi-au zis trei pusti "Tanti, va uitati si la patura noastra, ca mergem in apa". Ce pot sa spun, aveau incredere in mine. Eu intre timp citeam Jurnalul Oanei Pellea. Am vibrat la trei faze, in rest m-a enervat si m-a deprimat. Mi-a creat o stare de intunecare. Ma tot miram cum un om care vrea atata lumina nu-si da seama ca el insusi e plin de intuneric. Mereu vede jegul in ceilalti. Proiectie, darling.

Azi e zi de alergat, dar astept sa se mai racoreasca. Poate vine si Ko cu rolele, si dupa aia mai conversam. He has deep insights, asta imi place. Ne si amuzam, in mare parte ca ne dam seama ca intelegem la marele fix o nuanta.

Parca as fi descoperit boldul, ctrl b, asa arata textul asta. Practic, l-am redescoperit.

the perks

Perioadele de deschidere personala alterneaza cu cele de inchidere. Ele corespund in ansamblu perioadelor de incredere in existenta unor sensuri (printre care, cel de a scrie) si inexistenta lor, cand lucrurile doar se intampla si asisti la derularea lor ca un spectator.

In mare, ce am mai facut:
- am citit doua carti integral (The Perks of Being a Wallflower si Naiv.Super.), una pe jumatate si alta din cand in cand.
- am vazut doua filme (Hedwig and the Angry Inch, Kontroll)
- am tradus doua documentare
- am fost la o nunta (Angi si Rumczeis)
- am alergat de doua ori
- m-a durut spatele cumplit o zi intreaga
- mi-am regasit un prieten (Ko)
- am mai slabit 2 kg
- am fost de doua ori la piata
- am vizitat actuala redactie a ziarului
- am iesit cu prietenii mei, printre care si Oli, care a si plecat
- am fost la croitoreasa
- m-am gandit intens la doua teme mari: dragoste si timp
- am citit bloguri, nici multe dar nici putine

Deci, mai nimic. Faza buna e ca nu mai tin sa fac multe lucruri. Mi s-ar ingramadi in cap si nu as mai intelege nimic, la finalul unei zile.

D & D

memories,
total freedom,
beauty

Antony's white gown

Concertul lui Antony (and the Johnsons) din iunie de la Amsterdam, la care a fost F. si trebuia sa fiu si eu. Oricum m-am bucurat ca l-am vazut (mersi Mihaela & Nick). Si discursul lui de la
"Dust and Water", ca sa nu mai vorbim de "Starfish". Si tacerea de la "Rapture". Iar Julia at the cello, adorabila.

"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.

Emily in love

Baiatul imbracat in negru care alerga ca o gazela (jur) si zambea larg. Joy.

I felt so attracted to you and so protected by you. I didn't care about the rest. attraction + protection = L. Or at least used to :)

Cand urcau mexicani in autobuz stiam. Tot aerul se umplea de mirosul mult prea puternic de parfum. Imi aminteam imediat, cu duiosie, de cocalarii nostri.

"Linda, dar cum merg impreuna vinul si sportul?"
"O, dar nu merg separat!".

Pe strada fosta Lenin, una din preferatele mele, intrezarirea unui interior mi-a starnit imaginatia. Peace, style, so much light and white, a few childish-pretty things, rather tiny.

Todo

Ma grabesc sa ajung la timp desi nu ma pot abtine sa nu mai decojesc un strat de piele, ca urmare a nesabuintei mele de martea trecuta. Imi pun rapid echipamentul de alergare ('firul rosu' care a legat tari, continente). Inainte sa plec, imi inghesui in palma doua fursecuri ramase de la vizita de ieri. Ies si cand sa inchid usa imi pun intrebarea daca eu alerg pentru placerea pura de a alerga sau alerg 'sanogen', in scopul pomparii de serotonina. Asta imi aminteste de F. Mi se face un dor mortal de el, cu precadere de F. ca partener inteligent de discutie. Pana dau coltul blocului am si mancat fursecurile si acum trebuie, nu-i asa, sa fumez. Copacii sunt infrunziti, mirosurile naturii magnifice, cainii cauta la gunoi, cata tihna. Trec pe sub pod si o iau pe aleile dintre blocuri. Este exact drumul meu spre scoala, clasele primare. De la primul bloc, se aud din sufragerii stirile. Imi dau seama cu o oarecare tristete, resemnata as zice, ca asta e rutina vieii, care lui A. Schmemann i se pare un lucru inaltator, si de care eu cel mai probabil nu o sa am parte, am simtit de pe la 18 ani ca viata mea nu se va instala confortabil pe fagasurile traditionale. Dar m-am obisnuit deja. Acum ca am mancat, am fumat, am concluzionat, vreau sa ascult muzica. Scot iPodul din buzunar si imi ia vreo 2 minute bune sa descalcesc firele de la casti. Imi amintesc invariabil de Oli, care cand am facut enervata acelasi gest, a creat spontan o reclama tipic americana cu 'te-ai saturat sa iti petreci ore din viata descalcind firele?'. Aleg Manu Chao pentru azi; degeaba, este una din cele mai bune muzici de alergat pe. Trec pe langa zona de joaca, unde oferta s-a imbunatatit considerabil de pe vremea mea. Mai trec si pe langa niste blocuri, in care visam sa locuiesc ca sa fac 1 minut pana la scoala si sa ma pot trezi la 8 fara 20. In jurul blocului, gradini urbane, spre care tind nordamericanii progresisti. Deja sunt aproape de scoala mea, care a devenit galben-lamai. O ocolesc, ajung la drumul dintre scoala mea si scoala mamei, pe care l-am facut zi de zi 4 ani. Totul este atat de familiar, inclusiv pisicile de pe aleea de langa un bloc lung, care sunt acolo de cand lumea si pamantul. Ocolesc cu greu o balta, dar nu ma deranjeaza. Cum ii spuneam ieri lui Darius, 'in romania e palpitant'. Ajung si la scoala mamei, trece pe langa mine o tipa imbracata minimalist-cochet, cu o fusta neagra stramta deasupra genunchiului, camasa alba dichisita si un sacou gri. Ma intreb care o fi viata ei, nu reusesc sa imi dau seama. Traversez, mai merg un pic pe strada poet Ioan Alexandru, pana la blocul de pe mal, unde statea Dmitri, proful de conversatie engleza din liceu, un tip sexi dupa care erau innebunite toate fetele. Cum am ajuns la el la un chef? Acasa! In orice caz trebuie sa ma fi simtit cu o mie de leghe peste toti muritorii de rand. Vine Alin si o pornim. "Qu'est-ce que tu veux de moi? Ché cosa vuoi di più? TODO (in surdina)".

La noi

Imi doresc sa rezist retoricii momentului din acest spatiu cultural, desi stiu ca e greu sa nu ii cedezi. Ideal ar fi sa nu observi, cu alte cuvinte sa iti vezi de treaba ta. Insa daca ti-ai parasit o data propriul spatiu, intrand in unul nou, caruia fara sa vrei i-ai constientizat automatismele culturale, e, cred eu, imposibil sa recuperezi inocenta.

Sunt aici de mai bine de o luna. Aud aceleasi clisee ca atunci cand am plecat, atata numai ca acum par mai inversunate. Vesnica repetare schizoida 'noi romanii suntem de cacat'; cel care emite asa ceva este roman si, miracol, se exclude din generalizare. Veleitatea revendicata la scara larga de a sti mai bine ce sa faca celalalt cu viata lui. Siguranta cu care cei mai multi afirma lucruri din domenii de care habar nu au, de parca ar fi o rusine sa nu stii tot. Pretentia unicitatii metehnelor noastre, izvorata doar din ignoranta. Tendinta de a observa numai ce e rau in tot ce ne inconjoara. Obsesia cotropitoare pentru bani, ca marca unica a succesului. Dispretul pentru munca sau, la polul opus, victimizarea prin munca, cand a munci e ceva doar firesc. Inapetenta pentru orice dialog public rational.

Am venit aici hotarata sa ignor toate poncifele astea, desi le cunosteam prea bine. Insa e de ajuns sa te urci intr-un taxi sau sa petreci cateva minute intr-un tramvai, si te trezesti la realitate.

finally Unghia

citeam in ELLE despre un nou fenomen la noi, Do It Yourself, care consta in low budget high concept (eu credeam ca inseamna altceva), de ex. sa faci teatru in apartamentul tau de bloc. imi dau seama ca nu ma mai intereseaza acest gen de arta, de fapt coolitatea pe care o implica. chiar nu vad ce e cool in asta. ma rog, eu cred ca am cam pierdut notiunea de cool in general.

e foarte cald si azi nu am avut nimic anume de facut, asa ca ma moleseam in pat si citeam revista sus-amintita, mai raspundeam la sms-uri, mai fumam. am si mancat multe cirese, ceea ce, recunosc, prefer sa o fac in deplina intimitate, pentru ca stiu ca imi luceste inestetic pofta in priviri. cred ca am slabit, desi pe cantar nu reiese nimic. oricum, asta nu e un subiect pe care sa insist, mai nou ma plictisesc teribil toate sfaturile despre cum sa slabim. eu stiu la amanunt cum sa slabesc, nu asta e problema.

Unghia si-a revenit si ne indreptam vertiginos spre celebrarea a 2 ani de cand mi-am inceput viata independenta, care, dupa unii, pare ca s-a sfarsit, desi eu stiu ca nimeni nu stie daca s-a sfarsit sau nu, eu inclusiv. eu sunt mai degraba tentata sa cred ca abia a inceput :)

deci si-a revenit Unghia, si eu am trait azi angoasele crescande cu fiecare ora, la final cu fiecare minut, ale deciziei de a pleca ptr. cateva saptamani inapoi la amsterdam, printre altele ca sa imi recuperez lucrurile. de lipsit nu-mi lipsesc cu adevarat decat epilatorul si jeni acterian. intr-un tarziu, cand mai erau 20 de minute si se inchidea agentia de asigurari medicale, dupa discutii rodnice cu ionuka si punctuala interventie a sotului maikel, am decis sa nu ma duc. motivele sunt multe si marunte, la fel de multe si marunte fiind si motivele sa ma duc, cam 56-44. oricum darius m-a tentat cu un megaspectacol la tm in weekendul asta, urmat de o iesire la un bar de specialitate. maine cred vine cristi si imi povesteste de la TIFF si intre timp iesim cu eli si facem ce facem dar ne amuzam constant.

faza cu Unghia, ca sa nu mai fac mistere pe aici, este ca: in timp ce mergeam la analizele medicale pentru plecarea in canada am remarcat ca unghia mare de la piciorul drept arata dubios. a continuat sa arate dubios, chiar si mai dubios, si in canada am si fost la un medic, singurul la care am fost, care mi-a dezvaluit ca aveam patru straturi de unghii. aparent le-a smuls pe toate, dar mai ramasese unul in plus, peste unghia nou-nouta, sanatoasa si proaspata, care se ivea timid. am mai intrebat in stanga si in dreapta si am fost sfatuita sa o las pe cea noua sa creasca si sa o ignor pe cea veche ramasa, ca va cadea la un moment dat. ei bine, momentul a venit. cum creierul meu face asocieri spontane de imagini si idei, care rezulta in metafore, Unghia a devenit lejer o metafora pentru starea de unease pe care am simtit-o in tot timpul cat am fost plecata si, in consecinta, insanatosirea ei egal insanatosirea sufletului meu bolnav de exil si tot ce a decurs din el. nu mai spun visele pe care le-am avut, mai ales la amsterdam; inotam pe sub unghie, din ea au tasnit doi pestisori, tot felul.

e momentul sa ma spal pe cap si sa ma indrept spre pontoane, pe jos, desigur, cu muzica pe care nu mai stiu sa o schimb, deci cred ca va fi pe azi pj harvey.

metaparatext

Nu prea mai vad rostul sa scriu aici. Daca nu am o viata interesanta, despre ce sa scriu, daca am o viata interesanta si-asa nu pot sa scriu ca-s o discreta. Daca sunt trista ma tot repet, daca sunt fericita oricum nu stiu sa scriu despre fericire. Daca citesc un blog misto, cum mi s-a intamplat ieri, ma inciudez ca eu de ce nu am asa o viata misto si de ce nu scriu asa misto despre ea. Daca citesc un blog penal, mi se pare inutil sa scrii ca pare ca tot penal iese. Nu mai am chef nici sa ma laud, nici sa ma plang. (How kierkegaardian, no escape whatsoever). Cautarile mele de sine oricum intereseaza pe putini oameni cu care vorbesc in real sau la telefon sau pe messi. Constatari obiective despre lumea obiectiva nu am, si daca eventual am nu vad de ce m-as obosi sa le astern pe yet another blog. Deci nu am niciun motiv sa mai scriu, si totusi nu ma lasa inima sa ma desprind. Asa am fost dintotdeauna, ma despart greu de orice.

As scrie pentru mine, ca un catastif in care prezint procesul maturizarii mele tarzii, if ever :)

In concreto, am fost la tm la Piata Roosevelt si pentru prima data dupa multa timp am vibrat la un spectacol de teatru. Iar in teatru de aici pornim, daca nu vibram e degeaba. Nu stiu ce link sa pun, pun ceva de la tvr, in rest aflu acum ca exista raduafrim.ro, just check.

o oarecare obsesie

situatia sta in felul urmator. dupa doua saptamani de liniste, o liniste cu toate aparentele de liniste adanca, au inceput in fiecare zi, de duminica incoace, sa mi se intample tot felul de lucruri din registrul important-grav (totusi nu foarte grav, slava cerului). mi-am dat seama asadar, pentru a cata oara, ca mie nu imi place sa mi se intample lucruri important-grave, cumva mi se pare vulgar, estetic vorbind, si greu gestionabil pragmatic vorbind. mie nu trebuie sa mi se intample mai nimic, decat sa ma zbat sa ajung la tiff sau sa tanjesc luni de zile sa ma duc la un concert sau sa astept sa vad un afrim.

...de cum a plecat ionuka s-a facut frig aici si a inceput sa ploua. mai nou imi plac frigul, ploaia. nu ma forteaza la o stare de fericire solara pe care cu greu pot sa o ating, si atunci numai dintr-o gratie cereasca, fara ca eu sa am vreo posibilitate de a o crea.

la un party cu multi prieteni la care m-am simtit extraordinar de bine mi-a revenit la un moment dat o oarecare obsesie, si anume ca am uneori convingerea ca actionez, simt si gandesc pornind de la ceva fundamental gresit, insa e atat de fundamental incat oricat incerc nu reusesc sa imi dau seama ce e. o astfel de convingere e cat se poate de pernicioasa pentru ca 1.nu ajuta la nimic din moment ce la acel 'ceva fundamental gresit' nu se poate ajunge; si, mai mult, 2.imbiba in indoiala orice ce decizi sa se intample mai departe, din moment ce ai convingerea ca e posibil sa porneasca din ceva fundamental gresit. nu stiu cum fac unii oameni sa se protejeze impotriva 'examenelor de constiinta', in urma carora, cu siguranta, nu iese nimeni cu fata curata. in fine, mai bine ma apuc de o dieta, o sa slabesc si o sa imi mai creasca moralul.

pana atunci ma duc sa alerg pe mal, desi nu e chiar visul meu sa alerg pe ploaie. am trecut totusi peste atatea blocaje (sociale), de ex. nu ma mai jenez sa alerg prin oras, printre posibil cunoscuti care ma pot vedea cum gafai si ma inrosesc la fata intr-un trening verde cu gluga pe cap.

situatia

as vrea sa scriu care e situatia, insa realmente nu imi dau seama. vad ca trebuie sa treaca doza necesara de timp ca eu sa imi dau seama de ceva. mai vad si ca unele bloguri ma inspira sa scriu. mai e si ca intr-un fel scriu la arad, in alt fel la vancouver, pentru ca la amsterdam nu imi prea ardea de scris.

in ultimele zile m-am gandit mai mult ca de obicei la vancouver, si pentru prima data nu cu oroare. chiar imi aminteam o anumita lumina (iar lumina!) de la o anume intersectie din downtown. nu ca m-as intoarce acolo, doamne fereste.

am visat, ce chestie, ca cineva mi-a spus ca blogul meu nu mai e asa 'siropos' si eu am fost stupefiata, cum deci era siropos?!?

posibil sa nici nu mai fie la moda sa scrii la blog, chestii personale asa, insa asta chiar imi convine, nu ca tin cu orice pret sa nu fiu la moda, insa imi convine ca parca nu mai e asa presiune, cumva. scrii asa ca bou si gata.

asta e un post de revenire, sper, ca m-am gandit sa reiau blogul, nu stiu daca ma tin sau nu.

Banshee Beat *

Maine vine nutka, si ma bucur. Apoi vine Ionuka si iar ma bucur. Apoi vom pleca impreuna in romania.

Acum sunt singura acasa, pentru prima data de cand am plecat din canada. E ok. Rememorez. Am intrat azi intr-un supermarket in care nu am mai fost pana acum, care era mai american decat celelalte (mai mare, mai inalt, mai putin cute), si mi-am dat seama ca nu numai ca nu imi starneste emotii negative, ci dimpotriva, imi e intr-un fel dor de america; de america, nu de canada. Pe drum am rememorat, acasa la fel. Am deja o nostalgie cu Amsterdam, cele patru luni ale mele in Amsterdam:

- cand am alergat, si F. si Bogdan erau cu bicicleta langa mine, si ne-am oprit la terasa muzeului filmului din Vondelpark.

- in general cand alergam (mult) si F. era cu bicicleta, si ne mai opream sa stabilim directia, iar cand eu eram prea obosita ma ducea cu bicicleta pana acasa.

- cand tot asa intr-un traseu din asta ne-am oprit sa ne luam inghetata de la australian, pe care am mancat-o pe bordura magazinului, in timp ce se intuneca.

- cand mancam peste in Albert Cuyp sau in Nieuwmarkt, tot asa, pe unde apucam.

- cand ma intalneam cu Bogdan sa cumparam cine stie ce nimicuri, gen ciorapi sau cutie pentru amintiri, si zaboveam indelung.

- cand ne baricadam cu F. in camera david lynch si ne uitam la filme, filmele lui sau filmele mele.

- cand ieseam cu F. in weekenduri din bar in bar (Montmartre, Rouge, Angels, Hot Spot, International) si dansam nestavilit.

- cand eu ma imbracam febril ca sa iesim in barurile sus-amintite.

- cand aveam elanuri si puneam la spalat si apoi intindeam hainele la orice ora din noapte.

- cand eu aveam cate o pornire sa mancam sanatos si gateam ingrozitor de stresata.

- cand mancam cu F. de pe strada, cartofi prajiti, chinezeasca, pizza si nici in cot nu ne durea ca ne ingrasam.

- cand ne venea ideea tarziu in noapte sa mergem la Mike (un bar) unde se 'protesteaza' (se fumeaza).

- cand serveam duminica dimineata in general cocteilul special preparat de F. si apoi somnolam in patul din bucatarie.

- micul dejun minunat, in fiecare dimineata, cu rare exceptii.

- cand mergeam la neozeelandez, zis si neo, sa ne luam tigari, si el stia ce tigari fumeaza fiecare.

- cand aruncam gunoiul pe sest, ca scapasem ziua de gunoi.

- cand vorbeam mult cu Ionuka pe messi, si uneori intervenea si F.

- cand citeam noaptea in pat, pana tarziu.

- cand era Oli aici si am stat o zi intreaga in casa si ne-am uitat la filme, si in alta zi ne-am pornit in turneu cultural prin Amsterdam, si ne-am bagat picioarele in muzeu, ca era coada prea mare.

- cand mergeam la Mark la lectie si imi placea drumul, care avea trei parti distincte, si imi placea si la Mark.

- cand rememoram cu F. a doua zi tot ce s-a intamplat in noaptea precedenta in cursul iesirilor.

- cand mergeam pe Zeedijk, dupa-masa, sa fac cumparaturi in piata si stiam deja aproape fiecare magazin de pe traseu, majoritatea restaurante asiatice, de unde venea un miros specific.

- cand mergeam in Waterlooplein la cult video sa ne alegem filme.

*desi indeobste nu procedez asa, mi-as dori ca la citirea acestui post cititorul sa asculte melodia care da titlul postului, aici.

Which are your joys? Which aren't your joys anymore?

Which are your joys?
sa ma duc la cinematograf, sa aud/spun expresii desuet amuzante (ex. te chinuie talentul), sa invat pe cineva ceva ce eu stiu bine, sa privesc din afara in casele oamenilor in amsterdam, sa alerg, sa cumpar produse de papetarie, sa ma uit pe globul pamantesc, sa mangai pisicile pe cap, sa ascult muzica buna si nu numai :), sa ma sparg de ras la scenetele umoristice ale prietenilor mei, sa cunosc oameni noi care ma atrag din prima, sa ma uit cu ionuka pe tot felul de poze si sa comentam, sa beau si sa dansez fara nicio inhibitie, sa discut cu prietenii mei despre relatii, sa inot mult, sa ascult conversatii de la mesele vecine cu mentiunea ca preferabil sa nu fie fete vorbind engleza americana, sa aleg haine pentru mine si pentru prieteni carora le cunosc precis masura, sa stau in sala de teatru daca e o reprezentatie dar uneori si daca nu e, sa citesc bloguri, sa fumez, sa calc rufe, sa mananc mancaruri deosebite, sa ascult opera din cand in cand, sa ma plimb prin cimitir, sa barfesc cu umor cu oameni de incredere, sa visez si sa ma gandesc cand ma trezesc la ce am visat eventual sa am si cui povesti, sa imi imaginez ca sunt sub apa sau sa ma uit la imagini cu oameni sub apa,


Which aren't your joys anymore?
sa port discutii interminabile, tragediile, sa ma intalnesc cu cunostinte vechi cu care simt ca nu mai am nimic in comun, sa ma indragostesc aiurea, sa ma intereseze situatia politica, sa rascolesc tot felul de chestii din trecut mai ales cel personal, sa beau cafele tari, sa merg mult cu masina, sa am polemici de idei, sa dau sfaturi, sa petrec prea mult timp la o terasa, sa abordez oameni din lista de mes numai pentru ca ma plictisesc, sa vorbesc la telefon indelung inafara de cu foarte putini oameni, sa calatoresc, sa incerc sa gasesc solutii generale de viata, sa fie cald afara,

Doamnelor si domnilor, supa (the soup).

Ar trebui sa ma urnesc sa cumpar mazare, si apoi sa ma urnesc sa o si fac, nu de alta dar daca nu fac mazare o sa mananc iar paine cu DE TOATE, care cer si mai multa paine, si tot asa, pana o sa ma imbrac in depies de profesoara, ca in hainele de tineri o sa fiu o grasa, ergo ridicola.

Cat imi doream soarele si primavara, si acum iata ca au venit. Eu am un elan, si apoi cad brusc intr-o toropeala si as fi in stare sa adorm tastand.

Am vazut un film care m-a uns pe suflet (suflet is passe I know, still), "Phoebe in Wonderland". Ungerea s-a produs, la modul cel mai serios, ca au fost si alte moduri mai light si poate mai importante, dar mai indicibile, pentru ca aveam un dublu approach, care imi e caracteristic in ultima vreme, cel clinic si cel I believe in art.

Zilele trecute tocmai m-am decis, ca urmare a lecturii din Borges, pe care l-as cita extensiv, m-am decis asadar ca eu nu sunt decat un personaj a carui viata nu importa decat in masura in care poate fi povestita din alte vieti si din carti si din tot felul de constructe numite si artefacte. E mai bine asa.

Sunt realmente obosita din cauza la primavara *genitivul va fi istorie baby*, si trebuie totusi sa ma duc sa iau o mazare ca sa nu fiu un artefact gras.

About Me: 25. Exercitiu.

1. In 1995 l-am vizitat pe Arsavir Acterian, in casa unde a locuit si Jeni Acterian.
2. Prima data cand am fost in strainatate aveam 14 ani si a fost in Germania. M-a dat pe spate magazinul de reviste din gara din Frankfurt.
3. La gradinita culorile mele preferate erau portocaliu, mov si roz; imi doream sa am o masina in culorile astea.
4. Intre 1996 si 2001 am detinut apartament proprietate personala in Bucuresti.
5. Nu pot sa vad nimic interesant in viata in afara relatiilor dintre oameni.
6. Am citit cele 4 romane de Michel Houellebecq vara trecuta, in doua luni.
7. In liceu eram membra PNTCD. Am si participat la o conferinta nationala a tinerilor taranisti.
8. Nu imi place sa ma spal pe cap.
9. Cand aveam 17 ani, am vazut "Lungul drum al zilei catre noapte" de la Teatrul din Arad de 8 sau 9 ori.
10. Nu imi aduc aminte cu neplacere de privatiunile materiale din perioada comunista.
11. Primul om mort pe care l-am vazut se numea Gratian si fusese coleg de scoala cu mama. Imi amintesc ca avea un trandafir pe piept.
12. Am fost fana Rod Stewart.
13. Intr-un an jumate am traversat Atlanticul de 6 ori.
14. Cand eram mica aveam parul verde; de la soare si clorul din bazin.
15. Am inceput sa invat germana de 3 ori si nu am reusit.
16. Daca se poate spune asa, imi place mai mult prietenia decat iubirea.
17. Nu pot sa vorbesc in public.
18. Din 2004 pana in iunie 2007 am fost aproape in fiecare seara in Joy's.
19. Pot sa plang la unele scrisori din Formula AS, mai ales cele de exilati.
20. Am picat in treapta intai, de la clasa de info la clasa de franceza, fapt care mi-a schimbat in mod esential viata.
21. In liceu am jucat teatru in limba franceza in AMIFRAN. Am avut urmatoarele roluri: Cupidon, Imparatul Rosu, un vecin, un pakistanez. Nu ma simteam bine pe scena.
22. Pana la 31 de ani nu am citit nimic de Dostoievski. Acum citesc "Idiotul" si trebuie sa ma opresc din cand in cand, atat e de minunata.
23. Nesupravegheata :) as putea deveni cu usurinta a party animal.
24. La testul GRE am avut un scor aproape maxim la matematica.
25. Visez foarte mult si aproape intotdeauna calumea. De ex. noaptea asta am visat cu: plaiul (adica loc din romania pe care nu il cunosc dar care imi e foarte familiar si care e incantator), Ada Milea, Hugh Grant.

ROSES

azi dupa ce am visat imens si exclusiv frumos, inclusiv cu Unghia (cine stie stie), inclusiv ca am plecat cu F intr-o calatorie spontana in jurul lumii cu trenul, inclusiv ca radeam de toti oamenii penali, m-am trezit cu urmatoarele propozitii care stiam ca sunt corecte si pe care nu am mai avut nici un chef sa le ascund pentru ca nu imi mai era frica de ele, deci

IN CANADA A FOST ORIBIL, ASA DE ORIBIL CA NU O SA POT NICIODATA SA INTELEG DE CE A FOST ASA SI DE CE A DURAT ATATA SI NIMIC NU MAI POATE FI ASA DE ORIBIL.

asta poate mi se trage si de la un plans eliberator ieri seara in fata trandafirilor, 12.

Bucuria poate tine loc de orice.

cum mi-a spus nigerianul sambata noaptea pe strada, life is not easy you have to be strong. uneori lucrurile absolut comune spuse la intamplare (the kindness of strangers) au tendinta de a insemna mai mult decat cele indelung gandite. puterea momentului si a semnificatiilor lui posibile.

pentru ca trebuie sa dam semnificatii la ce ni se intampla, sau la ce nu ni se intampla, si ele pot la fel de bine sa vina de pe strazi, de la oameni carora le-ai si uitat numele, asta daca l-ai stiut vreodata.

vineri noaptea a fost minunat, nu am alt cuvant mai bun, cred ca eventual plenitudine. iubire universala, dans, iubire mai putin universala :), un drum spre casa ca la 17 ani, un nume aproape imposibil, si posibilitatea ca toata viata sa fie un drum spre casa, nu exaltat, insa plin de bucurie.

restul nu conteaza (acum). ba da, mai e ceva care conteaza, si anume ca mi s-a facut foarte foarte dor de darius si in mod normal i-as fi trimis un sms cu pisi I miss you like crazy. am dat semnificatii si la asta, si am dezvoltat ideea adineaori intr-o conversatie despre echilibrul perfect seren al distantei dintre doi oameni si a consistentei impecabile a aerului dintre ei.

Lentoarea. 2 joburi, 2 iubiri, 3 apartamente.

e un cliseu, dar in cazul meu nu e, si nu e nici metafora: chiar cred ca viata mea ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat. si nici nu e nimic trist in asta. pur si simplu nu sunt facuta pentru vieti ca un roman picaresc. mie trebuia sa mi se intample 4-5 lucruri in viata, la intervale largi, si la alea 4-5 sa ma tot gandesc, in cele mai mici detalii, si apoi gata. ei bine, alea 4-5 lucruri mi s-au intamplat deja, iar eu nu ma pot opri ca sa ma gandesc, trebuie sa continui si sa mai adaug si altele. abia pot sa continui, si odata cu continuatul vin si celalalte lucruri, nu am cum evita. mai mult, se intampla ceva cu aer de paradox, si anume: pentru ca nu pot sa ma opresc aici, la cele 4-5 lucruri, am o compulsie sa tot adaug, macar sa nu mai stiu de ele. daca spuneam, si am spus, ca as fi vrut sa traiesc in vremuri trecute, e pentru lentoarea acelor vremuri comparat cu ce e acum. acum lucrurile sunt scapate de sub control, schimbam zeci de joburi, zeci de apartamente, zeci de iubiri, nu inteleg. eu am avut pana acum 2 joburi si imi e greu si sa ma gandesc ca o sa il am si pe al treilea, 2 iubiri si a treia nici nu imi imaginez ca va mai veni, 3 apartamente si nu mai am niciun chef de al patrulea. as vrea sa pot sa iau o pauza lunga lunga sa ma pot gandi in liniste la toate astea, la toate iubirile, joburile, apartamentele. mor cand ma gandesc ca in vremuri trecute astea erau suficiente pentru o viata.

NY

am mai fost la teatru, asta ca sa o iau de unde am ramas, la Hedda Gabler. nu comentez acuma, nu am chef de priviri critice, ce pot sa spun e ca eu trebuie in viata asta sa ma duc la teatru. mi-a si dat prin cap sa raman la new york si sa ma fac plasatoare.

am mai fost si la doua muzee, cu ileana, care imi mai explica, daca nu mi-ar fi explicat eu as fi ramas prostita la impresionisti si cadeam in reverii. am vazut si Revolutionary Road care mi-a placut, din nou nu intru in comentarii critice.

in orice caz new yorkul mi-a placut foarte mult, energia, vitalitatea. m-am si gandit ca ar fi un oras in care as putea sa stau, dar: m-am dus mai departe.

viata mea devine un roman picaresc :)

si am ajuns la amsterdam dis-de-dimineata.....

(end of part I)

Ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru

blogul e ca o umbra care ma urmareste mereu. rareori cand nu scriu nu ma gandesc la ce as scrie. la un moment dat trebuie pur si simplu sa scriu, ca sa scap de gandul de a scrie.


am fost azi la o piesa de teatru, pe broadway, sa o spun si pe asta. Equus, de Peter Shaffer. o piesa tenebroasa, derulata intr-un spital de psihiatrie din anglia. cel mai nelinistitor, psihiatrul. bine, e un cliseu, insa cliseele au forta lor, si ce e un cliseu daca nu o conventie acceptata de o majoritate, si ce nu e conventie? in fine. psihiatrul se intreba cum se ajunge ca un om, din toate momentele pe care le are in fata si din toate legaturile posibile intre momente, sa le aleaga exact pe cele care sunt vatamatoare, inacceptabile, periculoase. si, din nou, cliseu, nebunia, explicabila si la o adica justificata ca pasiune dusa la extrem.


pe drum ma tot gandeam la astea, nu stiam ce raspuns le poate ingloba pe toate si daca exista un asemenea raspuns, si in functie de ce el se schimba, si - evident - ce e normal si ce nu, raportat la conventii, care si ele sunt diferite si schimbatoare, etc etc etc. cand sa intru in metrou, la una din statii se stinge lumina, total, si inaintam in intuneric in tunel, din cand in cand niste neoane lumineaza intermitent vagonul, apoi din nou intuneric total, oamenii stateau incremeniti, nimeni nu misca, si eu dupa ce am trecut de incremenirea initiala si de toata nelinistea (in metrou mereu se anunta 'nu ezitati sa raportati activitati suspecte'), am trait una din cele mai linistitoare stari, o bucurie pura, si sursa ei e foarte simpla, si metafora e foarte la indemana, cum trecem asa prin tunel si e intuneric, si ne e frica, orice se poate intampla, dar stim ca nu mai e mult, sau poate mai e mult, dar la un moment dat va veni si lumina, lumina banala din statie, care reda conturul cunoscut si linistitor al obiectelor si repune lucrurile la locul lor, everything in its right place. asa a si fost.


acum mai vreau la teatru, din nou mi-am dat seama ca, de fapt, oriunde as fi, realitatea, orice realitate, e mai bine sa fie sublimata prin - desigur - arta.


am revazut un film multiubit, Much Ado About Nothing, cu Kenneth Branagh si Emma Thompson, light light light, si 'sigh no more lady sigh no more'. cand eram mica citeam, si eu si ionuka, povestiri dupa piesele lui shakespeare, ce placere.


am dormit 12 ore si am avut, secvential, vreo 6 vise, ultimul fiind cu mine plimbandu-ma lejer pe str. eminescu din arad cand mi-a venit ideea 'ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru' si inima mi s-a umplut de: bucurie.