the attentive dreamer

About love

2009-12-16T14:36:00.000-08:00

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.

to lie or not to lie

2009-12-09T10:49:00.000-08:00

Discutam cu o buna prietena si m-a intrebat care e cartea preferata a copilariei mele. Am raspuns fara ezitare "Craiasa zapezii". M-a intrebat de ce. Mi-am dat seama ca nu-mi mai amintesc absolut nimic din acea poveste, decat ca vreo o saptamana eram prinsa in vraja ei. Vraja, nu exagerez deloc. Am cautat-o prin casa, sa o recitesc, si nu am gasit-o. M-am dus la biblioteca. Intru la sectia copii si intreb de carte. Bibliotecara se uita lung la mine, privirea tipica peste ochelari, si nu-si poate stapani curiozitatea: 'Pentru cine va trebuie?'. Daca sunt in toane bune nu ma deranjeaza curiozitatile astea atat de romanesti, daca sunt in toane foarte bune chiar imi plac. Eram in toane bune. Si aici intervine adevarata tema de gandire. Intr-o secunda am trecut in revista cate minciuni puteam sa spun: pentru fiica mea, pentru teza de masterat, ca sa pun in scena o piesa, toate perfect credibile. Fiecare mi-ar fi imprumutat, pentru cateva minute, o alta identitate, pe care ar fi trebuit sa o sustin coerent. Minciuna gratuita iti da sansa asta, sa fii cineva care nu esti, sa iesi din granita limitativa a propriului eu, fara nicio consecinta. Dar secunda a trecut si la capatul ei am realizat ca sunt prinsa in realitatea propriei mele identitati. Am raspuns, infruntandu-i din nou privirea, 'Pentru mine'.

Confruntarea

2009-12-02T13:55:00.001-08:00

Pot sa inteleg de ce simt nevoia sa tin un jurnal, dar nu pot sa inteleg de ce tin sa fie public. De ce nu-mi ajunge sa scriu documente word pe care sa le pastrez in intimitatea calculatorului meu? M-a ajuns oare si pe mine spiritul epocii - impulsul incontrolabil spre exhibare, spre anihilarea discretiei? Sau sunt, nemarturisit, o narcisista din nastere?

Spre suprinderea mea (tradand astfel ascunsa mea suficienţa), am descoperit un blog care m-a facut praf. Confrunta durerea. Autoarea intr-adevar confrunta, confrunta orice, cu inteligenta, tupeu, onestitate. Diseca lucrurile si le spune pe nume, desigur numele care ii e propriu. Am simtit, pentru prima oara dupa multa vreme, ca eu am evitat confruntarile, in nuditatea lor taioasa, cu mine, cu ceilalti. Cu mine, mai ales. Am ales sa le infrumusetez, pe cat posibil. Sa nu merg prea departe pe firul gandirii. Desi am mers. Am mers sarind etape, ajungand la nihilisme totale. Cat din asta era emotie, cat era gandire? Nu stiu daca o sa aflu vreodata. Nu stiu nici daca are vreo relevanta, daca separarea asta nu e cumva un construct (cultural).

In orice caz, ma apropiu de subiect. Subiectul e cunoasterea de sine. Inca nu stiu exact ce inseamna asta, stiu doar ca e foarte importanta. E importanta ca sa te dezbari de tine, ca sa poti vedea lucrurile in adevarul lor, fara bruiaje interioare.

Nu cred ca se pot depasi total legaturile adanci de familie. Modul in care te-au format parintii, bunicii, fratii. Nu cred. Cine pretinde ca dupa 18 sau 25 sau 30 de ani esti integral responsabil pentru ceea ce esti, simplifica major. Sau e un mare norocos.

Eu: Ce mi s-a intamplat in canada?
F.: Confruntarea pana la radacini cu tine insati.

Oamenii cei mai calumea pe care ii cunosc au ajuns la asta - la o cat mai profunda si adevarata cunoastere de sine. Ea se vede, credeti-ma. Nici nu trebuie verbalizata, ca se vede. Eu o prefer pe cea verbalizata, sunt omul cuvintelor, asta e.

gratie astrala

2009-11-25T09:39:00.000-08:00

Sunt singura in aeroportul din Washington DC si ascult Ace of Base. E 18 ianuarie 2009 (trebuie sa precizez corect data, mi-a intrat in sange de la ziar, relatia mea cu timpul s-a pecetluit iremediabil in acei ani: timpul e cronologie) si e ultima mea zi in America. Urmeaza sa parasesc continentul cu care am avut o relatie atat de proasta si sa ma duc la Amsterdam, unde nu stiam ce avea sa se intample, decat ca ajung la Philippe, care nu-mi cere nimic si intelege tot. In cele cateva ore, cat stau si astept un avion, ma simt relaxata. Am un card in poseta, pot cumpara ce vreau, dar nu vreau decat sa ma porcesc cu un burger la Burger King. Simt, ca o revelatie la despartire, toata larghetea pe care o emana 'minunatul continent nord-american'. Iti poti misca in voie coatele, nimanui nu-i pasa. Te atingi usor de ceilalti si mergi mai departe, intr-o singuratate care te inspaimanta dar de care, presimteam, poti sa ajungi sa te apropii. Toate astea mi-au trecut prin cap, neformulate, intr-o secunda care a definit inceputul (contradictia e doar aparenta) relatiei mele cu America. O sun pe Ionuka, eram in forma, a remarcat si ea asta, poate am facut si planuri sa locuim impreuna la New York, nu mai stiu sigur.

E 23 noiembrie 2009 si sunt la IKEA, cu Cristi, Marian, Ariana, Sorin. Eu cu capul doldora de flash-backuri din Canada, unde strabateam magazinul de una singura, furioasa pe toate scaunele si toate paturile si canapelele si orice. Intru asadar cu teama. In secunda doi, ne punem la masa in prima incapere amenajata, apoi scena de familie in camera cu bradul, prajiturile geniale de la restaurant, salata de sfecla, Sorin care nu mai contenea cu amuzamentele. Ma pun in patul meu din Canada, Dalselv, si ma mir pe ce pat mare am dormit eu. Revad asternuturile de pat, imi amintesc ezitarile mele de atunci, pe care sa-l cumpar. In zona reducerilor, dau si de noptiera galbena, care imi placea foarte mult, dar pe care m-am abtinut sa mi-o iau. Iesim cu Cristi sa fumam o tigara, e intuneric si ceata, in fata noastra parcarile imense, alte si alte mall-uri si magazine. Tipic. Ma simt ca-n America. Facem cu Cristi scenarii cum ar fi in America, dar cu prieteni. Ne dam seama ca nu ar fi ca aici, dar ar putea fi misto. In momentul acela stiu - si asta e complicat de explicat - ca ma pot simti singura, deoarece tot ce am aflat atunci despre singuratatea fundamentala a omului e adevarat si nu am cum sa neg si nici sa uit, dar ca peste acea singuratate fundamentala am adaugat ceva, cu buna-stiinta si nu din inertie, si anume particulele fine ale legaturilor cu niste oameni fara de care eu acum nu as fi ce sunt. Pot sa ma construiesc si singura, in spatiile intinse, brazdate de luminile reclamelor de la marile corporatii, dar nu vad de ce as alege s-o fac.

"schimbarile sunt mici, nu va asteptati la rezultate rapide".

Ziarul

2009-11-12T16:01:00.000-08:00

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.

1:100 Ulise

2009-11-04T07:22:00.000-08:00

Ce zi. Ca Olivia Hutton (din exceptionalul roman 'Indignare' al redescoperitului Philip Roth) simt 1 miliard de lucruri pe minut si ma poate darama nu un cuvant, o silaba.

**
M-am trezit cu o durere de stomac, cel mai probabil de la semintele mancate in exces cu o seara inainte, cand ne-am adunat sa discutam situatia. Net tot nu aveam. Mi-a venit ideea sa mananc niste zacusca, proasta idee. Apoi am facut ceva ce nu-mi sta in fire la o asemenea ora: m-am apucat de citit cartea pe care nu o terminasem ieri noapte, 'Indignare' despre care scriam. Am terminat-o. Catarsis.

**
Fara sa fiu deprimata, totusi nu aveam nicicun chef sa intru in ziua de 3 noiembrie. Am ramas in pat si fara sa-mi dau seama am inceput sa fac un fel de meditatie, in sensul ca nu ma gandeam la nimic, doar respiram. Bine, ma mai gandeam eu, ca nu ma pot abtine, de ex. daca ceea ce fac eu acum se numeste meditatie transcendentala, si mi-am amintit de David Lynch. Dar, in mare, nu ma gandeam la nimic. Excelent. (Eu puteam sa fac asta in absolut orice moment, dar in canada mi-am pierdut abilitatea).

**
Nu ma mai durea nici stomacul si mi-am zis sa ies putin la aer, mai beau o cafea cu tata. Dar nu apuc sa ies ca, minune, dupa trei zile de asteptare, ma suna ca vin sa imi repare netul. Vin doi oameni si eu in situatii de genul asta nu stiu ce sa fac, imi vine greu sa fac dialog social, asa ca ma tot plimb dupa ei prin casa, cu aerul ca ma pricep la ce fac ei si mai pun cate o intrebare, fara sa ma fortez totusi. Pare ca nici lor nu le lipseste dialogul social, mai fac glumite intre ei (dupa cinci minute imi era clar care din ei e liderul). Intre timp, tot plimbandu-ma fara scop prin casa, ma uitam pe pereti si tavan si constatam starea de degradare in etape a acestei case. Asta m-a deprimat. Oricum, deocamdata problema nu are nicio solutie.

**
Iritata, ies din casa. Ma duce dl. Emil cu masina in oras, unde sa beau o cafea cu tata. Mergem intr-un bar care lui ii place, eu nu comentez. Imi era iar rau. Durere de stomac, accentuata de deprimarea de la casa. Iau trei pastile diferite. Tata vorbeste despre globalizare si mie imi e din ce in ce mai putin rau. Iese soarele si mie nu-mi mai e deloc rau. Fac planuri pentru ziua de maine.

**
Entuziasta ma duc la libraria din oras, sa vad de un cadou. Cum se intampla in micul oras, ma intalnesc cu cunoscuti, mai ales intr-o librarie. De data asta, fermecatoarea Laura P. Ne dam seama ca ni se intampla la amandoua sa nu ne gasim cuvintele, ceea ce nu e deloc placut, mai ales in context profesional. Ne mai dam seama si ca mamele noastre sunt exact invers, au discurs, au vehementa. Poate de asta... Radem.

**
Ma astepta iar bulevardul. In mers intins il fac in 20 minute. De data asta mi s-au parut eterne. Nu aveam la ce sa ma mai gandesc, voiam sa ajung acasa. Am intrat la fostul Fondul Plastic. Erau obiecte dragute si nici nu foarte scumpe. Magazinul gol. M-am intrebat de ce naiba nu cumpara lumea de acolo. Mi-am zis ca daca as fi o zana buna, as face ceva sa atrag atentia asupra acelui magazin, sa il resuscitez. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc si ce succes ar avea intr-un mare oras canadian. Apoi nu m-am mai gandit la nimic, pana cand am vazut un sediu de banca si mi-am zis ca mai bine as fi postas decat sa stau opt ore intr-o banca. Mi-am pus problema oare cum intra postasii in imobilele cu interfon: au cheie sau suna aiurea sa li se deschida. Apoi am decis sa lucrez la niste poze. Lucrez, vorba vine, ca nu le fac nimic. Le descarc, le selectez si le public. Ceea ce voi si face.

in tub

2009-10-31T05:38:00.000-07:00

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

2009-10-27T16:41:00.000-07:00

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

2009-10-18T12:49:00.001-07:00

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

2009-10-12T16:20:00.000-07:00

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.

staccato / legato

2009-10-02T09:58:00.000-07:00

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.

Fear and hope. Metaphors.

2009-09-28T12:02:00.000-07:00

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

2009-09-23T15:34:00.000-07:00

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

2009-09-10T08:16:00.001-07:00

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

2009-09-09T06:10:00.001-07:00

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

2009-09-01T15:18:00.000-07:00

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.

heavy rotation

2009-08-27T14:42:00.000-07:00

Credeam ca joi e ziua mea buna. Si continuu sa cred. Azi eram sigura ca am scapat de cosmarul taxelor din canada. Din aprilie ma chinuie gandul, si nu numai gandul. Am scris la biroul unde am lucrat o mie de mailuri sa-mi trimita cacatul ala de foaie, si tot de atatea ori am esuat. Nu mi l-a trimis pana-n zi de azi. Acum credeam ca am reusit, si vad ca nu. Nu inteleg ce e asa de greu sa trimiti o nenorocita de bucata de hartie oriunde pe planeta asta, plus ca se poate trimite si pe e-mail. In fine. Mor de nervi, e groaznic de frustrant si nu mai stiu ce sa fac. Mai mor de nervi si cand ma uit pe statcounter si vad ca imi citeste cineva constant blogul din orasul ala imbecil, si habar n-am cine. Ca sa largesc spectrul nervilor, nu inteleg de ce dracu a trebuit eu acolo sa dau peste tot felul de oameni, si sa iasa totul cum a iesit. De fapt, nu inteleg de ce dracu a trebuit sa ma duc eu acolo si de ce nu se termina in mintea mea toata nebunia aia. Mai e si prelungirea peste limitele bunului-simt a unor penalitati de sentimente, de care nu stiu cum sa scap odata si pentru totdeauna. Sentimente din categoria 'iubire', ca sa fim intelesi. Si nici aici in micul meu oras lucrurile nu se potrivesc, si eu incep sa-mi pierd rabdarea si asta e cel mai nasol. Cata rabdare sa mai am ??!! Acuma, brusc, ma enerveaza si blogul asta, pentru ca realmente nu stiu la ce ajuta, de fapt stiu: la nimic. Si asa nu pot sa scriu tot ce vreau, ca sa nu divulg nu stiu ce, si nici nu stiu pentru cine scriu, asta cand mai vad pe statcounter tot felul de orase si tari. Acuma mi-a dat alexedi ideea asta, ascultam in amsterdam, de la televizor, si imi placea. Un tip de energie, ca altceva nu stiu ce sa zic. Mai e si umflatura asta pe gat, care habar n-am ce intentii are: sa se retraga, sa iasa afara. Iau antibiotice, ce sa fac. Daca as fi un temperament coleric, acuma ar fi momentul ideal sa dau cu ceva de pereti. Dar nu sunt. Sunt temperament introvertit si scriu la blog.

madeleines

2009-08-24T14:53:00.000-07:00

Alergam azi, si in acea ora, doar o ora, m-au cuprins doua emotii foarte puternice. Prima. Ma aflam intr-o zona destul de pustie a orasului, alergand greu, obosita, si totusi hotarata, cand trec pe langa doi caini, la marginea drumului. Chiar cand am ajuns in dreptul lor, au inceput sa latre. M-am speriat ingrozitor de tare, intr-o fractiune de secunda m-am vazut sfasiata de caini, si nimeni imprejur sa ma scape. M-am oprit din alergat, dar am continuat sa merg, tremurand din tot corpul. Simteam ca mi se taie picioarele. Nu stiu ce s-a intamplat, ce substanta s-a descarcat, insa imediat, fara sa vreau, am legat senzatia asta de cea de indragostire. Trupul meu si-a adus aminte, extrem de precis, toata starea de atunci, de cand eram indragostita, foarte indragostita. Era ciudat, pentru ca percepeam amintirea atat ca fiind foarte indepartata, dar si cumplit de prezenta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. In cateva minute, totul a trecut ca si cum nu s-ar fi intamplat. A doua. Ajunsesem deja in parcul din spatele primariei, era ora 9. Ceasul din turnul cladirii primariei a inceput sa emita melodia orei exacte. N-as putea spune cu siguranta, dar cred ca e aceeasi melodie de cand ma stiu eu in orasul asta, m-a insotit de cand eram mica si mergeam cu bunica la catedrala catolica. Un intreg cortegiu de amintiri a navalit peste mine, cu neputinta de rezistat. Brusc, intreg trecutul meu a devenit incredibil de prezent, si ma lega ca fiinta in timp. Apoi, din nou, totul s-a risipit, de parca nici n-ar fi fost. Am baut apa si mi-am continuat drumul, pe mal, printre oamenii micului oras.

here and there

2009-08-19T05:05:00.000-07:00

Recitesc Eugene Ionesco, jurnalele si eseurile. M-am format cu aceste scrieri. Recitindu-le, imi dau seama ca nu s-a schimbat aproape nimic in mine. Ce ma mira totusi e lejeritatea cu care, pe atunci, inca se mai putea vorbi nonsalant despre 'depresie', 'angoasa', toate metafizice desigur. Am sentimentul ca acum intreg existentialismul e măturat cu un lexapro.

Sunt obosita, peste masura de obosita.

Felul in care fac oamenii poze poate spune aproape totul despre ei. Ce alege fiecare sa decupeze din realitatea infinita care il inconjoara.

Realizez ca nu m-am readaptat inca. Ma gandesc mereu la canada, comparand, cum as face acolo cutare lucru, ce as spune acolo cuiva care ma jigneste, cum ar fi abordata o problema acolo. Sigur, lucrurile acolo sunt mai juste si mai coerent organizate. Aproape plictisitor. Atata numai ca acolo nu e locul meu. Asta insa nu ma impiedica sa ma gandesc, inutil, ca as vrea sa fie si aici ca acolo.

Imi amintesc de un timp paradisiac, al meu, in care zilele se scurgeau ca si cand fiecare zi ar fi un azi neintrerupt. Daca azi era bine, totul era bine. Acum abia daca mai vad ca azi e bine, pentru ca ma gandesc la viitor. Un morb occidental, de care as scapa acum. N-ai cum sa iesi bine cu tipul asta de gandire.

E clar, trebuie sa incep un nou roman. Sa citesc, sa ne-ntelegem.

the fine nuances of their mother tongues

2009-08-15T08:04:00.000-07:00

Poate e nefiresc, sau exagerat, insa eu ma gandesc in continuare la ce mi s-a intamplat in canada, cu consecintele pe care le stim, si pe care le indur si astazi. Stiu ca ceva s-a rupt acolo. Ceva din fiinta mea, din identitatea mea s-a dislocat. Inca nu inteleg deplin cum s-a intamplat asta si nu pot nici sa las lucrurile asa, sa le rezolve timpul. Ma indaratnicesc sa inteleg, sa inteleg pana la capat, ca sa ma linistesc si sa ma asigur, atata cat se poate, ca nu o sa mi se mai intample asa ceva.

In firul acesta al gandirii, pe care merg logic, gasind cauze, facand legaturi intre ele, eliminandu-le pe cele care nu se sustin, am ajuns sa imi dau seama ca la radacina dislocarii despre care vorbeam se afla despartirea mea de limba romana (limba romana e patria mea). De cand ma stiu m-am miscat printre cuvinte, cuvintele propriei mele limbi. Cand eram copil, mama imi citea din dictionar, iar eu abia asteptam unele cuvinte, pe altele le detestam. Inventam eu insami cuvinte. De cand am invatat sa citesc, am citit neintrerupt, cele mai multe carti in limba mea. Mereu am tinut jurnale. Orice mi se intampla trebuia notat, ceea ce simteam se cerea consemnat. Mai apoi, timp de opt ani, mi-am castigat painea din scris, ca ziarista. Ma cutremur de ras, de placere sau de oroare la unele cuvinte si la unele expresii. Cum sa spun, in afara cuvintelor nu ma pot orienta. Sunt pierduta. Nu cred ca sunt o scriitoare, sincer nu am crezut niciodata ca am talent. Scrisul si cititul in limba mea au fost doar mediul prin care am supravietuit. Apoi am ajuns intr-un loc unde absolut niciunul din cuvintele care mi-au construit fiinta nu mai aveau nicio insemnatate. Nici una. Am fost pierduta. Totusi, am incercat sa mi le insusesc pe cele ale lor, chinuindu-ma sa descifrez fiecare nuanta, sa detectez trasaturile cuiva dupa cuvintele folosite, pe scurt, sa ma pot orienta in noua mea limba. Cu fiecare zi care trecea, stiam tot mai sigur ca nu voi fi niciodata in stare sa ma simt stapana pe acea limba. Poate dupa 20 de ani, 30 de ani. Nu m-am simtit in stare sa ma inham la o asemenea munca. Ironia face ca si acolo mi-am castigat painea tot din scris. Scriam revista asociatiei pentru care lucram. Tot ce scriam imi parea exterior, fals, strain. Instrainata de limba in care ma desfasuram, m-am instrainat de mine insami. Am pierdut legatura cu mine. De aici au inceput toate celelalte.

Astazi am dat peste un text, scris de un autor de origine turco-evreiasca, Moris Farhi. Nu stiu nimic despre el, decat minimele informatii de pe site si de pe wikipedia. Nu stiu mai nimic nici despre organizatia pe care o serveste. Tot ce stiu este acest text, in care el explica, mai bine decat am putut sa o fac eu, ce se intampla cu un scriitor in exil. Redau un pasaj din textul lui, pe care il puteti citi integral aici.

The first condition we should always remember is that writers are wordsmiths. Language is their only tool. Unlike other artists - painters or composers who may be able to create their art anywhere - displaced writers face an unenviable choice. They must either continue writing in their native language in a foreign land or learn to write in a new and totally unfamiliar language, one steeped in its own traditions.

Either option, particularly if the displaced writers are of a certain age, is a Sisyphean task. Those over 35 will have arrived at the host country cooked in the splendour of their native literature and in the fine nuances of their mother tongues. Moreover, because of their mature age, displaced writers would find it virtually impossible to master a discipline as complex as a language foreign to them in every sense. (I managed to surmount that difficulty only because I came to England when I was still a youngster. But imagine a Sudanese writer who has never heard English spoken nor ever encountered the Latin alphabet, trying to adapt himself to living and writing in London or Oslo or Berlin.)

Consequently, in most cases, displaced writers will be forced to continue writing in their own mother tongue. You might say that, in a manner of speaking, is precisely what a painter or composer does, so why not the writer?

The answer is simple: language is what philosophers would call "hyle", a quintessence - and a living quintessence at that. Though in its basic confection, it remains the same, a language evolves day by day. It constantly nurtures itself either through the perpetual flow of its people's innate poetry and vernacular or through influences from other languages. Sometimes a language even incorporates foreign words. Consequently, when writers are banished from the land where their language continues to evolve, they find themselves more and more alienated from that language. Soon they start losing the fresh nuances of their mother tongue and fail to comprehend the etymology, even the logic, of the new words. Thereafter it's a fall into the void. They lose their mastery of their mother tongue. That loss erodes their confidence. Thence, aware that what they write no longer carries the pedigree of their former work, they either cease to write or, bravely and desperately, try to learn the host language. Since in the latter case, they more often than not fail, they disintegrate. They become invisible even to themselves.

tristetea altcuiva

2009-08-10T14:04:00.000-07:00

*Taichi Yamada, In cautarea unei voci din departare

Tsuneo. Tsuneo incearca sa nu faca nimic necuviincios. Se vrea ireprosabil. Isi reprima sentimentele, ca sa fie un om corect, si este. Pana cand, la un moment dat, traieste un extaz erotic incomparabil cu orice altceva, intr-un cimitir, in timpul unei misiuni ca ofiter al oficiului pentru imigratie. In continuare, o voce de femeie il striga Cine esti tu?, e vocea unei femei misterioase. Vocea devine cel mai important lucru din viata lui, i se destainuie ca nimanui pana atunci. Tsuneo nu mai viseaza, vrea doar sa fie normal, si de aceea vrea sa faca o casatorie aranjata cu o femeie fata de care nu simte nimic. Numai ca in timpul ceremoniei de logodna, Tsuneo izbucneste in ras, fara motiv, apoi incepe sa planga fara motiv. Toti il cred nebun, si e firesc sa fie asa. Continua conversatiile cu vocea, ii dezvaluie un episod negru din trecutul lui american, vrea sa o cunoasca, vocea il indeamna sa viseze, el nu indrazneste, e un om prea slab pentru vise. Se multumeste cu normalitatea banalului, e la adapost. Dar, dupa cum se vede, nu e la adapost. Nu esti niciodata la adapost cand te negi, te strivesti, te anulezi, te uiti; nu esti la adapost, si va fi mereu o voce ca sa nu iti dea pace, sa iti aminteasca mereu ca iti e frica sa fii cine esti.

no trophy

2009-08-07T09:52:00.000-07:00

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.

Nunta

2009-08-02T07:36:00.000-07:00

fragile

2009-07-30T14:44:00.000-07:00

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

2009-07-28T06:15:00.001-07:00

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".