Erin si casele mele disparute

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.