Ziarul

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.