Wednesday, January 14, 2009

Ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru

blogul e ca o umbra care ma urmareste mereu. rareori cand nu scriu nu ma gandesc la ce as scrie. la un moment dat trebuie pur si simplu sa scriu, ca sa scap de gandul de a scrie.


am fost azi la o piesa de teatru, pe broadway, sa o spun si pe asta. Equus, de Peter Shaffer. o piesa tenebroasa, derulata intr-un spital de psihiatrie din anglia. cel mai nelinistitor, psihiatrul. bine, e un cliseu, insa cliseele au forta lor, si ce e un cliseu daca nu o conventie acceptata de o majoritate, si ce nu e conventie? in fine. psihiatrul se intreba cum se ajunge ca un om, din toate momentele pe care le are in fata si din toate legaturile posibile intre momente, sa le aleaga exact pe cele care sunt vatamatoare, inacceptabile, periculoase. si, din nou, cliseu, nebunia, explicabila si la o adica justificata ca pasiune dusa la extrem.


pe drum ma tot gandeam la astea, nu stiam ce raspuns le poate ingloba pe toate si daca exista un asemenea raspuns, si in functie de ce el se schimba, si - evident - ce e normal si ce nu, raportat la conventii, care si ele sunt diferite si schimbatoare, etc etc etc. cand sa intru in metrou, la una din statii se stinge lumina, total, si inaintam in intuneric in tunel, din cand in cand niste neoane lumineaza intermitent vagonul, apoi din nou intuneric total, oamenii stateau incremeniti, nimeni nu misca, si eu dupa ce am trecut de incremenirea initiala si de toata nelinistea (in metrou mereu se anunta 'nu ezitati sa raportati activitati suspecte'), am trait una din cele mai linistitoare stari, o bucurie pura, si sursa ei e foarte simpla, si metafora e foarte la indemana, cum trecem asa prin tunel si e intuneric, si ne e frica, orice se poate intampla, dar stim ca nu mai e mult, sau poate mai e mult, dar la un moment dat va veni si lumina, lumina banala din statie, care reda conturul cunoscut si linistitor al obiectelor si repune lucrurile la locul lor, everything in its right place. asa a si fost.


acum mai vreau la teatru, din nou mi-am dat seama ca, de fapt, oriunde as fi, realitatea, orice realitate, e mai bine sa fie sublimata prin - desigur - arta.


am revazut un film multiubit, Much Ado About Nothing, cu Kenneth Branagh si Emma Thompson, light light light, si 'sigh no more lady sigh no more'. cand eram mica citeam, si eu si ionuka, povestiri dupa piesele lui shakespeare, ce placere.


am dormit 12 ore si am avut, secvential, vreo 6 vise, ultimul fiind cu mine plimbandu-ma lejer pe str. eminescu din arad cand mi-a venit ideea 'ce ar fi sa ma duc sa beau o cafea la teatru' si inima mi s-a umplut de: bucurie.

6 comments:

Alt.L said...

cat stai in new york?

a_mee said...

ce-ar fi sa vii sa bei o cafea la teatru?

k. said...

alt.L, pana dumincA.

a_mee, as veni luni sa incepem saptamana lento, asa cum se cuvine.

Alt.L said...

pai, ai avea chef sau timp de o cafea? :)
imi dau seama ca e cam strans, dar daca te tenteaza si iti permite si timpul, te rog scrie-mi la lulusca at gmail punct com.

ionuka said...

io am simtit o bucurie mare cand am citit postul: tau!

Mircea Popescu said...

Si eu vreau sa dorm 12 ore ;/