About love

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.