no trophy

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.