"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.