gratie astrala

Sunt singura in aeroportul din Washington DC si ascult Ace of Base. E 18 ianuarie 2009 (trebuie sa precizez corect data, mi-a intrat in sange de la ziar, relatia mea cu timpul s-a pecetluit iremediabil in acei ani: timpul e cronologie) si e ultima mea zi in America. Urmeaza sa parasesc continentul cu care am avut o relatie atat de proasta si sa ma duc la Amsterdam, unde nu stiam ce avea sa se intample, decat ca ajung la Philippe, care nu-mi cere nimic si intelege tot. In cele cateva ore, cat stau si astept un avion, ma simt relaxata. Am un card in poseta, pot cumpara ce vreau, dar nu vreau decat sa ma porcesc cu un burger la Burger King. Simt, ca o revelatie la despartire, toata larghetea pe care o emana 'minunatul continent nord-american'. Iti poti misca in voie coatele, nimanui nu-i pasa. Te atingi usor de ceilalti si mergi mai departe, intr-o singuratate care te inspaimanta dar de care, presimteam, poti sa ajungi sa te apropii. Toate astea mi-au trecut prin cap, neformulate, intr-o secunda care a definit inceputul (contradictia e doar aparenta) relatiei mele cu America. O sun pe Ionuka, eram in forma, a remarcat si ea asta, poate am facut si planuri sa locuim impreuna la New York, nu mai stiu sigur.

E 23 noiembrie 2009 si sunt la IKEA, cu Cristi, Marian, Ariana, Sorin. Eu cu capul doldora de flash-backuri din Canada, unde strabateam magazinul de una singura, furioasa pe toate scaunele si toate paturile si canapelele si orice. Intru asadar cu teama. In secunda doi, ne punem la masa in prima incapere amenajata, apoi scena de familie in camera cu bradul, prajiturile geniale de la restaurant, salata de sfecla, Sorin care nu mai contenea cu amuzamentele. Ma pun in patul meu din Canada, Dalselv, si ma mir pe ce pat mare am dormit eu. Revad asternuturile de pat, imi amintesc ezitarile mele de atunci, pe care sa-l cumpar. In zona reducerilor, dau si de noptiera galbena, care imi placea foarte mult, dar pe care m-am abtinut sa mi-o iau. Iesim cu Cristi sa fumam o tigara, e intuneric si ceata, in fata noastra parcarile imense, alte si alte mall-uri si magazine. Tipic. Ma simt ca-n America. Facem cu Cristi scenarii cum ar fi in America, dar cu prieteni. Ne dam seama ca nu ar fi ca aici, dar ar putea fi misto. In momentul acela stiu - si asta e complicat de explicat - ca ma pot simti singura, deoarece tot ce am aflat atunci despre singuratatea fundamentala a omului e adevarat si nu am cum sa neg si nici sa uit, dar ca peste acea singuratate fundamentala am adaugat ceva, cu buna-stiinta si nu din inertie, si anume particulele fine ale legaturilor cu niste oameni fara de care eu acum nu as fi ce sunt. Pot sa ma construiesc si singura, in spatiile intinse, brazdate de luminile reclamelor de la marile corporatii, dar nu vad de ce as alege s-o fac.

"schimbarile sunt mici, nu va asteptati la rezultate rapide".