Oh, Arta, Oh, Emotia, Oh, Lacrima! Plangeti? Nu.

Daca v-ati gandit cumva sa faceti un film documentar, va rog frumos sa luati aminte la ce va spun eu acuma. Sa nu insistati cu close-up-uri interminabile, care ar trebui sa fie semnificative, dar nu transmit nimic inafara detaliilor unei fetze umane, asemenea tuturor fetzelor umane. Sa nu filmati la infinit o buburuza mergand pe o statuie. Sa va ganditi bine inainte de a va decide sa filmati, cu zoom, o frunzulita uscata care atarna de un fir de dracu stie ce, si se misca in dreapta si in stanga. Scutiti-ne si de melodii care se prelungesc in cadre siropoase, cu statui si lespezi. De asemenea, sa nu aveti naivitatea de a crede ca daca vorbesti despre emotie, cap coada, filmul va si fi emotionant. Si, tot despre emotie, nu e necesar sa stoarceti lacrima dupa lacrima de la subiectii documentarului, pentru ca noi sa pricepem ca e vorba despre ceva realmente emotionant. Si acum despre arta, nu va amagiti sa va imaginati ca daca o exaltata vorbeste precar dar dandu-si ochii peste cap despre Ingres sau Modigliani, noi vom intra brusc in empatie si vom avea revelatia 'eternitatii artei'.

Toate astea a reusit sa le faca Heddy Honigmann in filmul documentar 'Forever', care m-a chinuit colosal (cu mici exceptii). Un film despre cimitirul Père-Lachaise. Ce subiect! Ce posibilitate de clisee si kitsch! Cred ca regizoarea le-a bifat pe toate, unul nu i-a scapat. Dar macar am aflat ca un francez, ce s-a gandit el, sa faca din 'A la recherche du temps perdu' benzi desenate. Asa ceva...