Un fel de oglindă

Am văzut un video de acum 19 ani, de la petrecerea surpriză pe care mi-au organizat-o prietenii înaintea plecării mele în Canada. Doamne, câte gânduri mi-au trecut prin cap... Şi principalul nici măcar nu era "Ce tineri eram!", poate pentru că eu încă ne văd oarecum tineri.

Dar. Ce păr închis la culoare aveam toate fetele! Cum nu avea nimeni telefon în mână şi vorbeam unii cu alţii, ne agitam, se punea muzică. Ce mult se fuma! Ce uşor ne împrieteneam pe atunci! Şi, sentimentul cel mai puternic, cât de fake eram eu. Mi se pare că eram cea mai fake dintre toţi. Îmi e nespus de greu să mă uit la mine, cum mă căzneam eu să par deşteaptă, expresivă, interesantă. Cred simţeam că e o presiune pe mine, că eram în centrul atenţiei (doar mie îmi organizaseră petrecerea), dar cred că în general mă manifestam aşa, aşa de nenatural. Se vede cu ochiul liber. Mai cred că întotdeauna am avut, şi am, un self-awareness care mă împiedică să fiu eu însămi; mai mult, că nici nu ştiu ce e aia şi nici cum se poate învăţa.  Pentru că naturaleţea e singura chestie care nu se poate învăţa, tocmai pentru că pentru a fi natural nu trebuie să pară ca fiind ceva învăţat. 

Când i-am povestit lui Mo toate astea şi i-am spus că mi se pare că eu eram cea mai fake de acolo, a izbucnit instantaneu în râs. Asta da reacţie! Cât se poate de naturală! Nici n-am încercat să o înţeleg.

Feeling stuck ?

Discutam cu Raoul şi rememoram chestii din trecut şi la un moment dat a venit vorba şi nu ştiu cum am ajuns să-i spun: "Cred că perioada cea mai faină din viaţa mea a fost când eram la ziar." Şi el mi-a răspuns imediat: "Până acuma." Am rămas mască. A repetat: "Până acuma." Cred că era evident că nici nu mi-a dat prin cap asta, că e posibil să urmeze o perioadă şi mai frumoasă. Ce "şi mai"! Nici măcar pe atât de frumoasă. Nu ştiu ce spune asta despre mine, dar cel mai logic e că I feel stuck. Teoretic nu mă consider un om pesimist, nu cred că mi-am pierdut niciodată complet speranţa, doar că la faza asta aşa pare, nu am cum să neg. Pur şi simplu nu văd perspective de îmbunătăţire, poate şi pentru că nu mai sunt aşa de dispusă să fac schimbări, de orice fel, cum ar fi să mă mut din oraş, din ţară. Consider că e o mare realizare că acum un an şi jumătate mi-am schimbat complet micul dejun. Cu chiu cu vai am contemplat perspectiva de a-mi schimba meseria, obligată fiind. Iar în această linie a evenimentelor nu văd ce mi s-ar putea ivi aşa de bun. 

Pe de altă parte, a sărit Darius cu o întrebare random, în stilul lui: "Ce aţi prefera să ştiţi că e după? Că nu e nimic, nimic (jur că nu am vorbit dinainte), că vă veţi relua fix viaţa asta sau că veţi fi complet altcineva, dar fără să alegeţi cine?" Nu o să divulg cine, ce e a răspuns, părerile au fost împărţite. Eu am zis aproape automat "Complet altcineva." Până când A., aproape revoltată, a spus: "Dar de ce? Uitaţi-vă unde suntem. Într-o curte veche, la o bere, cu muzică, discutăm, râdem, ne punem probleme, întrebări. Ce aţi vrea? Să fiţi un copil din Palestina?". Şi atunci am cam dat înapoi, ăştia care voiam complet altceva, şi nu cred că din considerente morale de faţadă, ci pentru că brusc am realizat. Cred că nu am mai practicat de ceva vreme recunoştinţa, deşi obişnuiam să o fac, natural. 

Şi ca să încep chiar acum, mărturisesc că scriu postarea asta noaptea, pentru că a doua zi nu îmi sună ceasul, ascultând concertul lui Moby de la Anvers de anul trecut, după ce am tradus un pic, iar înainte am ieşit cu Mo la cofetărie, unde sunt nişte prăjituri geniale, apoi ne-am mai plimbat pe mal, era soare, ne-am aşezat la o terasă, am mâncat nişte mici, am băut o bere, ne-am întors înapoi acasă la amurg, o parte pe jos, o parte cu un bolt. Şi singura noastră enervare e că la containerele de gunoi din faţa blocului iar era o mizerie de nedescris.