Porcelain

Incredibil ce ma pot speria costumele astea stupide de halloween. Toata ziua am mers cu inima cat un purice, uitandu-ma atent in jur, macar sa nu ma ia prin surprindere. Sunt victima perfecta a acestei sarbatori incalificabile. Cred ca ar trebui sa ma deghizez si eu odata si odata.

(Imi amintesc: ce frumoasa si misterioasa e seara de 1 noiembrie, de ziua mortilor, la noi in cimitir)

M-am reintalnit azi, dupa vreo patru luni, cu baiatul pe care l-am cunoscut imediat ce m-am mutat aici si cu care discutam aiurea despre tot felul de lucruri, in timp ce eu imi cautam un serviciu. E de o puritate imensa. Mi-a spus, in cel mai firesc si serios mod cu putinta, ca a ajuns la 86% din ceea ce este el cu adevarat. 'In orice caz nu mai putin de 86%'.

Vreau portelan, mult portelan.

Am urmarit, timp de cinspe minute, pe vaporet, o doamna mancand cipsuri: cum apuca cipsul de un colt, delicat, si il introducea in gura cat mai direct, fara sa atinga buzele si sa strice rujul. Ce spectacol fermecator al inutilitatii perfecte...

M-am intrebat daca in ipoteza in care as avea o fiica (in Romania fiind) si ea si-ar dori foarte tare sa fie miresuţă, oare i-as face hatârul asta? Sunt 86% sigura ca da.

Je me souviens - M.

gratia cu care isi poarta fiecare zi, indiferent din ce unghi ai privi-o. deciziile majore bine cumpanite si apoi luate cu seninatate, acea seninatate care stie ca implineste un destin. face parte din acei foarte putini oameni care detin un, nu stiu cum sa zic, un bun-simt al situarii in lume. o vad: la birou, suna un telefon, intra cineva, altcineva asteapta deja, suna alt telefon, cineva de alaturi tine neaparat sa-i vorbeasca in clipa aceea; nu ofteaza, nu zbiara, nu injura; bea apa dinr-o cana (galbena), priveste, vorbeste, rezolva, rade, se mai minuneaza, ia distanta, iar rezolva si stiu precis ca in nici cinci minute isi va face timp sa limpezim o framantare a mea care 'nu sufera amanare' si de care a doua zi tot ce se poate ca o sa imi amintesc razand. am lucrat impreuna un an, cel mai glorios an. ma urmareste atent prin toate ocolurile gandurilor mele - tatonari uneori incoerente, entuziasme formulate pripit sau neguri neingaduit de absconse - si stim amandoua ca punctul va fi pus negresit pe i, nici nu mai conteaza de care dintre noi.

20 iulie 1988, Tescani

Bucuria rarisimă de a ajunge – în relaţia cu celălalt – la claritate.

(Andrei Plesu)

o vad: daca ar citi insemnarea asta, ar avea cateva secunde de stinghereala, apoi ar spune ceva lipsit de importanta (discretia emotiei), si si-ar vedea mai departe de ce a mai ramas din ziua de azi.

Je me souviens

Ce se intampla?

Ce trece timpul, nu am cuvinte. De ce trece asa de repede? Ca sa il fac sa treaca mai incet, de fapt sa il simt cum trece, mi se intampla sa ma opresc din ce am de facut si pur si simplu sa las secundele sa treaca. Si chiar si atunci mi se pare ca trec atat de repede. Ce se intampla?

As vrea sa am 20 de ani ca sa ma duc la 'Sase personaje in cautarea unui autor' la Gradina Icoanei si Dorina Crisan Rusu sa cante la pian, dramatic si sfasietor.

Care este principala ocupatie a bulgarilor?

Chiar ma gandeam sa comentez la postul 'Emigrant' al lui Stingo, in nota 'oo, nu, aici in canada nu e asa, aici e o tara de emigranti, in care suntem cu totii bineveniti'. Si in mare asa si este, cel putin in discursurile publice, in institutiile publice. Si la nivelul experientei personale, ceea ce percepi din prima este respectul, oricine ai fi si de oriunde ai veni (cred), atata vreme cat de supui legilor si afisezi un comportament social civilizat. Nu m-am lovit de discriminare pana acum. Hmmm, poate mirarea 'cum de stii atat de bine engleza?!' ascunde o discriminare? Am preferat sa iau partea magulitoare.

Insa azi mi-a cazut din intamplare in maini ziarul 'The Vancouver Courier', unde am citit tot din intamplare un articol care se referea la recomandarile presedintelui comitetului de organizare a olimpiadei de iarna din 2010. Asa cum ma asteptam, fiind de fata la momentul recomandarilor, jurnalistul a revarsat ironii peste ironii la adresa presedintelui, pe merit sau nu, nu pot aprecia inca. Insa suvoiul de ironii nu s-a limitat la presedintele Furlong, ci a mers mai departe, muscand tot ce vede in cale. (Stiu cum e cu ironia, odata pornita, poate fi de neoprit). Ce raspunde jurnalistul la recomandarea lui Furlong, cam bizara ce e drept, ca pe parcursul jocurilor olimpice oamenii sa primeasca in casele lor straini din intreaga lume? 'Furlong is apparently hosting an impoverished family of goat herders from Bulgaria during the Olympics'. Bulgaria are cumva o reputatie de crescatori de capre si nu stiu eu? Nu ca ar fi ceva rau in a fi crescator de capre, insa ma indoiesc ca cresterea caprelor este ocupatia majoritatii bulgarilor din Bulgaria. Si iata cum se formeaza o opinie: 265 000 de cititori vancouverezi vor ramane cu impresia ca Bulgaria este populata de familii sarmane de crescatori de capre. Si asta numai pentru ca un jurnalist s-a gandit sa fie el pitoresc...

Ce trist, ce trist

Uneori mi-e atat de greu sa cred ca omul e mai mult decat o suma de pulsiuni, umori, conjuncturi, absolut toate explicabile. Si ca, in consecinta, lumea, prezenta si trecuta, nu e decat suma acestor sume. Si atunci totul devine atat de trist. E 10 fara 5. Cred ca ma culc.

Ce m-au strivit azi umbrelele

eu: doamne
eu: alex
eu: in lumea asta
eu: a obiectelor
eu: de aici
eu: is asa de multe
eu: asa,
eu: in magazine,
eu: te-ai pierde.
eu: sau tu nu te pierzi
eu: in lumea obiectelor expuse spre vanzare?
eu: mergi la sigur?
alex: merg la cunoscut.
eu: dar daca e O MARE de necunoscut?
eu: adica vrei sa iti iei o umbrela
eu: si vezi 300 de umbrele.
alex: iau una.
eu: care?
alex: neagra.
eu: imediat o iei?
eu: aha.
eu: deci mergi
eu: la minim
eu: necesar.
eu: simplissim.
eu: sa inteleg.
alex: da, ca altfel, da, e pericol de strivire si deruta
eu: dada
eu: strivire si deruta.
eu: ooo, ce m-au strivit azi umbrelele.

Vreau sa plec de acasa. Nu vreau sa plec de acasa.

Deja a ajuns sa nu mai mai mire, nici amuze, nimic din seria 'cum au ajuns oamenii la blogul meu', respectiv ce le-a dat prin minte unora sa caute pe google. M-am obisnuit ca oamenii cauta cele mai aberante lucruri, ca poate si eu caut lucruri aberante pentru altii, sau daca nu am facut-o pana acuma tot ce se poate ca o sa o fac la un moment dat. Dar de data asta nu ma pot abtine. Cineva a dat peste acest blog cautand vreau sa plec de acasa. Si asta deja mi se pare un pic ironic. Dar ironia e de fapt ca postul astfel descoperit era acela scris inainte de a pleca de acasa, in care spuneam ca sunt acasa si nu vreau sa plec. Cuvintele din palarie.

Gus Van Sant, 'Paranoid Park'

Filmul lui Gus Van Sant, 'Paranoid Park', este un vis. Daca-mi permiteti, o capodopera. As vrea sa adaug mai multe, dar nu pot. E genul ala de film care suprima timpul, cred ca si spatiul, si care m-a suprimat si pe mine. Frumusete ireala.

Ziarul

In fiecare dimineata, negresit, la capatul ultimei transe de scari rulante de la metrou, ma intampina o tanara care imparte ziarul Metro. Nimic nu e in neregula cu ea, per ansamblu, insa are ceva profund dizgratios si respingator. Nu ma pot minti: imi starneste repulsie. In fiecare dimineata, cand urc scarile rulante, sper sa nu o mai gasesc acolo. Si totusi ea e acolo. Zambeste, imi intinde ziarul, iar eu il iau. Nu pot sa nu il iau. Ma gandesc ca trebuie si ea sa isi termine gramada de ziare care i-a fost repartizata pentru ziua de munca. Iau ziarul si ma duc mai departe. Nici macar nu il arunc la primul cos de gunoi, dintr-un sentiment poate absurd de jena. Il pun in geanta, in timp ce scot tigarile sa fumez una pe drum. Langa biroul meu, pe calculator, s-a format deja un teanc de ziare Metro. Stiu ca atata vreme cat va fi acolo, voi lua ziarul. Macar de nu ar mai zambi.

Oh, Arta, Oh, Emotia, Oh, Lacrima! Plangeti? Nu.

Daca v-ati gandit cumva sa faceti un film documentar, va rog frumos sa luati aminte la ce va spun eu acuma. Sa nu insistati cu close-up-uri interminabile, care ar trebui sa fie semnificative, dar nu transmit nimic inafara detaliilor unei fetze umane, asemenea tuturor fetzelor umane. Sa nu filmati la infinit o buburuza mergand pe o statuie. Sa va ganditi bine inainte de a va decide sa filmati, cu zoom, o frunzulita uscata care atarna de un fir de dracu stie ce, si se misca in dreapta si in stanga. Scutiti-ne si de melodii care se prelungesc in cadre siropoase, cu statui si lespezi. De asemenea, sa nu aveti naivitatea de a crede ca daca vorbesti despre emotie, cap coada, filmul va si fi emotionant. Si, tot despre emotie, nu e necesar sa stoarceti lacrima dupa lacrima de la subiectii documentarului, pentru ca noi sa pricepem ca e vorba despre ceva realmente emotionant. Si acum despre arta, nu va amagiti sa va imaginati ca daca o exaltata vorbeste precar dar dandu-si ochii peste cap despre Ingres sau Modigliani, noi vom intra brusc in empatie si vom avea revelatia 'eternitatii artei'.

Toate astea a reusit sa le faca Heddy Honigmann in filmul documentar 'Forever', care m-a chinuit colosal (cu mici exceptii). Un film despre cimitirul Père-Lachaise. Ce subiect! Ce posibilitate de clisee si kitsch! Cred ca regizoarea le-a bifat pe toate, unul nu i-a scapat. Dar macar am aflat ca un francez, ce s-a gandit el, sa faca din 'A la recherche du temps perdu' benzi desenate. Asa ceva...

Awe

Am descoperit un blog care m-a facut praf.

Janie, Jurnalul fetei din prima banca

Nu stiu cum au trecut trei ore.

Awe, dragii mei.

Neprevazutul - II.

Din nou despre neprevazut. Descopar ca azi de la 4 se relua filmul cehesc pe care nu am reusit sa il vad. De la 4.15, alt film pe care as fi vrut sa il vad. Ajung pe la 4 fara un sfert. Vad randul la filmul cehesc, iar, pana la colt. Intr-o doara, decid sa ma pun la rand. Oricum, aveam varianta doi, cea de la 4.15. Ma pun la rand, deci, si imediat mi se adreseaza un tanar asiatic timid. Fara chef, imi scot castile din urechi. Ma intreaba daca sunt voluntar, ii raspund ca nu. Ma intreaba daca vreau sa vad filmul, ii raspund ca da. Si atunci ma intreaba daca nu cumva vreau un bilet. Normal ca vreau. Imi da biletul, ii dau banii, nu prea imi vine sa cred, intru.

Am inteles de ce are asa succes filmul - 'Empties'(Vratné lahve). Are acel umor specific est-european: frust, hatru, mucalit, lipsit de politeturi si menajamente, atat de familiar... O joie de vivre pe care noi o cunoastem atat de bine, in care se amesteca bascalia, instinctele de supravietuire, barfa, hazul de necaz, dramoleta, bonomia, infidelitatea. Eroul nostru este un profesor in pragul pensiei, care decide ca nu mai vrea sa predea, satul de mizeriile elevilor. Se angajeaza la ghiseul de preluare a sticlelor goale de la un supermarket. Din spatele ghiseului, face si desface, jovial, destinele celor cu care se intalneste. Un fel de Amelie metamorfozat intr-un barbat de 65 de ani din Praga. Pana cand ghiseul este inlocuit de o masina de preluare a sticlelor. (Voila: criza prezentei umane - vad ca tinde sa devina tema mea favorita). Nimic sofisticat, o poveste bine spusa, cu oameni in carne si oase.

Neprevazutul.

Am tendinta de a nu lua in calcul factorul neprevazut. Daca inveti, stii. Daca te trezesti la timp, nu intarzii. Daca filmul incepe de la 7 si termini programul de lucru la 6, vei vedea filmul. E logic. Devine si mai logic, daca printr-o fericita rasturnare de situatie, ziua de munca se incheie la 4. Suna Ionuka. Discutii, cafea, tigara, amuzamente. Mai sunt 2 ore pana la film. Se cutreiera niste magazine, se ochesc niste articole. Mai e 1 ora pana la film. Cu simtul prevederii in sange, se trece pe la cinema, se fac si niste poze, ooo, minunat. Se evalueaza situatia la fata locului: coada la bilete, cu o ora inainte. 'Astia-s prea de tot. Nici chiar asa'. Se intra intr-un Starbucks, fotoliu moale si incapator, cafeaua decofeinizata cu frisca, Glosoli picura lin in auz (atunci ti-am scris), caldut. Mai e o jumatate de ora pana la film. Da, acuma ar fi rezonabil un inceput de asteptare la rand. Randul, pana dupa colt, minim 50 de metri. Ma pun, linistita, intotdeauna am reusit sa intru la orice 'eveniment cultural' mi-am propus. O doamna intra in vorba cu mine, o discutie cvasicinefila. E genul meu: nici ea nu se nelinisteste. 'O, intram, cum nu? Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu intru'. Stam, asteptam. Se intra in transe de cate 10, cam. E 7 si 5 minute. Nici eu nici doamna tot nu ne impacientam. Urmatoarea transa ne cuprinde pe mine si pe doamna. In continuare, neabatute, speram. Se numara locurile din sala, daca mai sunt, mai intra inca 10. Incep sa ma gandesc la o situatie ipotetica: daca eu intru si doamna nu mai poate intra, sau invers. Se crease intre noi o solidaritate, un asemenea moment ar fi dureros. Nici nu apuc bine sa rezolv mental dilema morala, ca anuntul cade ca un fulger: nu mai intra nimeni. Sold Out. Sold Out. Eu tot nu renunt si ma mai preumblu ici-colo, dupa care, cu inocenta, ma duc la ghiseu si cer un bilet. Sigur intru, nu accept, lucrurile mergeau asa de bine, totul era atat de bine prevazut. Chiar si urmatorul film, intre ele nefiind nevoita sa astept decat 20 de minute, numai bune pentru o tigara si cumpararea biletului. Nu. Nu mai sunt bilete. La celalalt ghiseu, o vad pe doamna-prietena, probabil si ea incerca aceeasi schema. Nu am mai stat sa vad daca ea a reusit. Nu am mai stat nici la urmatorul film. M-am dus acasa, mai obosita ca oricand. (Pe mine viata fara arta ma oboseste cumplit).

**filmul se numeste 'Empties' (Vratné lahve) si e cehesc. daca il vede cineva, sa imi spuna si mie cum e.

'Scena e sfanta, scena e altar'

Nu a fost o zi din ultimii opt ani in care sa nu fi intrat cu exact aceeasi emotie in teatru, si intram zi de zi aproape. Problema cu emotiile e ca se erodeaza prin repetare. (Daca nu o fac, devin ritual). Dar emotia pe care o traiesc de fiecare data cand intru in teatru ramane neschimbata.
Cred ca incepem sa traim o criza a prezentei, da, umanul inlocuit de masina. Or in teatru, si asta am stiut parca dintotdeauna, nu e simpla prezenta umana, desi si asta e mult, ci e o supraprezenta. Teatrul e un loc coplesitor prin abundenta de prezenta. Acolo te afli in intimitatea tuturor pasiunilor pamantului, iar ele nu se poate sa nu fi lasat o urma.

Tanjind dupa aceasta supraprezenta am ajuns la filmul 'In the Company of Actors', si pentru iubita noastra Cate Blanchett desigur. Imi doream sa retraiesc macar o parte din acea intimitate.

Am retrait-o, desi filmul are o tenta putin scolareasca. Dar ce m-a convins ca nu e o iluzie ce am simtit in teatru, a fost marturisirea lui C. Blanchett, ca exista un anume moment in timpul spectacolului cand actorii devin una cu spectatorii, cand inefabilul flux de emotie e unul singur. 'And it's like falling in love', spune Cate.