Tuesday, September 09, 2008

E vorba despre confruntarea cu tine

tocmai am ajuns acasa si ascult staralfur noua mea preferata de la sigur ros care o sa vina aici in concert in 7 octombrie si eu nu am bilet ca IAR nu am fost pe faza, deci va trebui sa caut pe net undeva sau sa am de-a face din nou cu bisnitarii ca la radiohead, dar nu asta e cel mai important lucru.

pe drum spre casa mi-am aminitit ca cineva mi-a zis o data in autobuz ca aude muzica din castile mele si deci sa o dau mai incet. adica sa nu ne deranjam unii pe altii. poate pentru romania suna a Paradis, dar pentru mine nu e. imi amintesc lehamitea care ma apuca in ro. cand treceam pe langa blocuri sau case sau masini de unde se auzea muzica si era chef. Vai, ce muzica oribila, cum se pot distra oamenii in halul asta, ma gandeam eu. acuma daca as auzi dintr-o casa La Cucaracha cred ca as bate in usa si i-as ruga sa ma lase si pe mine la chef.

apropo de chef si distractie: am fost la discoteca. locul era in cartierul distractiei, asa e aici, e teritorializat. in fine, prima oara cand am fost noaptea in cartierul distractiei am ramas interzisa. strada, ca despre o strada e vorba, era inchisa pe cele cateva blocuri cat de intinde cartierul distractiei, si era marginita de o parte si de alta de politie, plus politie raspandita peste tot. era cam tarziu, adica era 1, cica alex, la 1 se vine la distractie, s-o crezi tu, aici la 1 mai ai un dans doua si te-ai impachetat, deci era cam ora 1 si tineretul era ingrozitor de beat (baietii) si febril (fetele), o imagine dezolanta dezolanta. deci acolo m-am dus sa ma distrez si eu, ce sa fac, unde sa ma duc. dupa vreo patru beri mici am si dansat :)


pe final vreau sa spun cum a fost azi spre seara cand am fost la sedinta aia unde spui ce e groaznic si rau, pentru ca nu poti sa spui asa ceva la nimeni pentru ca ne tinem unii fata de altii ne dam formidabili ca sa obtinem contracte. ce s-a intamplat a fost ca am povestit eu ce mi s-a intamplat in ultima vreme, lucruri toate ok, si ce planuri am, de asemenea ok, si ca nu au de ce sa nu se realizeze, decat daca intervine ceva ingrozitor, sau daca cine stie mai am din nou starea oribila pe care am avut-o atunci. si de unde stii ca nu vei mai avea starea de atunci? stiu pentru ca acum am niste scopuri si se intampla niste lucruri si starea de atunci era si pentru ca nu se intampla nimic si nu aveam niciun scop. deci esti sigura ca nu va mai reveni pentru ca am impresia ca iti e frica sa nu revina si deci fugi. da, imi e frica, pentru ca daca ceva s-a intamplat o data e posibil sa se mai intample sau macar ai frica asta ca se intampla. a deci iti e frica? da din cand in cand imi mai e frica pentru ca a fost ceva foarte puternic pe care nu il uiti usor. si atunci cat crezi ca o sa mai poti sa fugi, de ce sa nu confrunti? cum adica sa confrunt de ce as face-o si cum anume? nu stiu dar trebuie sa confrunti ca sa nu mai vina vreodata asa. deci sa revin iar la a sta asa numai eu cu mine fara niciun interes fata de nimic si fara sa fac nimic si fara sa simt nimic fara sa vreau nimic, si asta ca sa descopar ce, ca nu e nimic? e vorba despre confruntarea cu tine. ce inseamna asta nu inteleg nu stiu cum ar trebui sa fie asta si sa fie si ok.


asta s-a intamplat acum doua ore. am scris despre asta si pentru ca vreau sa scriu despre ce mi se intampla si pentru ca cine stie poate voi cititorii ati trecut prin asta si atunci stiti despre ce vorbim, deci avem un sentiment de solidaritate acum, sau poate desi nu doresc nimanui veti trece prin asta si atunci o sa va amintiti ca am trecut si eu, si din nou se va crea un sentiment de solidaritate, care believe me inseamna foarte mult. la solidarité humaine.

acum totusi eu am ramas cu intrebarea: ce se presupune ca trebuie sa simta un om cand lasa la o parte efectiv tot ce e in jurul lui? nu ma refer cand stai singur o ora jumate pana vine sotul sau mama acasa. ma refer cand dispare tot, sa folosim metafora desertului. esti singur in desert. sa zicem ca ai apa si ai mancare, asta ca sa eliminam varianta ca ai avea probleme. ce se presupune ca poti simti atunci si sa fie si ok? gandul ca te intorci acasa :)) altceva nu vad. adica ar fi: un profund sentiment religios. altceva ce? la modul serios vorbind...

o o. sper ca nu e vorba despre sa fim una cu universul, totul e nimic si nimic e totul, budisme din astea pentru occidentalul stresat, ca si fac crize ceea ce nu ma caracterizeaza dar cand aud dinastea nu ma pot abtine. nu de alta dar am vazut unde duc: la cica ne calmam meditam si avem teorii, dar de fapt tot la fel de nevrozati ramanem IN TOT RESTUL TIMPULUI. plus ca mie natura nu imi spune nimic. cel mai mare blestem ar fi ptr. mine sa imi spuna cineva ca o sa ma reincarnez intr-un, sa zicem, plop.

12 comments:

Anonymous said...

of. incredibil, dar pe tine te "impacteaza" chiar mai mult decit pe mine! back then.
pai desertul: ramine absolut tot ce ai tu inauntru, de la amintiri la temeri. gindeste-te: nu e deloc putin...
si pe astea incepi sa le "radiezi" in jur si sa iti insusesti un pic, un pic, bucatica de desert al carei centru esti. s-o colorezi in nuantele tale. si, daca vrei sa te si deschizi si sa imprumuti cite ceva din nuantele locale, si mai bine. :)
(dunno. incearca cu nativii. uneori se creeaza solidaritati intre nativi si venetici. two displaced classes... pe mine asta m-a ajutat.)
ilinca

k. said...

cu amintirile e f. ciudat pentru ca e ceva ce stii ca e dar nu mai e, in fine, imi aduc aminte acum ceva ce am citit in adolescenta in jurnalele lui e. ionesco, in care el se intreba cu genuina disperare unde e depozitat tot trecutul. cand trec zile dupa zile luni dupa luni fara ca nimic concret in jurul tau sa iti aminteasca de trecut incepi sa te intrebi daca el chiar a existat.

apropo de nativi: aici ei sunt 'categoria' cea mai prost vazuta, opinia comuna despre ei e ca doar primesc bani de la guvern isi fac case pe teritoriile oferite de stat si beau banii si comit infractiuni. (nu asta ma impiedica sa intru in contact cu ei, altele). si acum nu ma pot abtine sa nu punctez una din diferentele de 180 de grade intre lumea noua si lumea veche. de unde in lumea veche o pers. e cu atat mai bine vazuta cu cat e acolo de mai mult timp, aici cei care sunt aici de cel mai mult timp sunt cel mai prost vazuti.

c. said...

draga catalina,
ma bucur ca scrii. pt ca scrii pe bune, din suflet si asta imi place mult.

daca as ramane in desert, mie mi-ar ramane credinta in mine, in faptul ca sunt acolo cu un rost, la a carui constructie am contribuit. si dc rostul asta ar fi mai obscur constiintei mele, l-as explora. si cu asta mi-as omori eu timpul in desert, cand nu as cauta apa sau un om.

Departe said...

auzi, ai apa si mancare in desert, dar crema de soare ai? ca pe mine aia m-ar speria la inceput, ca mor arsa. revenind la lucruri serioase, e adevarat ca ramai cu amintirile, dar mi-ar fi teama sa ma aplec inspre ele, ca parca te ia asa, o greata metafizica cand te gandesti ca lucrurile alea au fost, nu o sa mai fie, ca ai fost si tu poate altfel si nu o sa ami fii vreodata asa. deci deprimant rau de tot, ba chiar periculos, evit pe cat pot asta. (stii ce pateau Bene Gesserit in Dune cand se lasau prada memoriilor anterioare - bad analogie, stiu, dar alata mai buna nu am).

si as astepta sa se intample ceva, orice, pt ca m-ar scoate din minti linistea

Departe said...

...imi cer scuze, dar mai am o intrebare. chestia asta cu in desert singur, confruntarea cu tine insuti - nu e un fel de sihastrie, nu dai in ascunderea de lume intre zidurile manastirii?

stingo said...

doamne cât de iubesc

stingo said...

(unde de = te)

c. said...

poti sa o privesti din ce unghi doresti, departe.
pt mine e fun si cu sens.

k. said...

c. si departe. amintirile au fost lucrul pe care l-am propus si eu la 'sedinta'. ma rog, primul si singurul care mi-a venit. 'asta vom discuta data viitoare' :)

in privinta amintirilor rezonez cu departe, ma ia greata metafizica doar la gandul ca unde e trecutul, ce ramane, ce rost a avut daca a avut vreunul. aici e o adevarata 'provocare' pentru amintiri pentru ca ele nu isi gasesc nicio prelungire in noul spatiu in noua viata. uneori te intrebi daca au si fost.

imi amintesc intrebarile frisonante ale lui e. ionesco din jurnalele lui 'unde e depozitat tot trecutul'. au fost lecturi de adolescenta care, se stie, ne formeaza si lasa urme, urmele care se sterg cel mai greu.

in manastire e cu totul altceva decat in desert, in manastire stii cui te dedici.

Anonymous said...

well, i guess i was just lucky, then. am vazut/gasit totdeauna legaturi dintre amintirile pe care le aveam si hic et nunc-ul "exilului". fie ca era vorba de un renault vechi (recte, dacia) ruland pe royal parade, parkville, fie ca era vorba de conditia aborigenilor (ce coincidenta, *exact* ca aceea a nativilor canadieni, intocmai cum o descrii -cineva ar zice ca e-un tratament colonial concertat, nu?...), conditie a aborigenilor care seamana *atit* de mult (si de revoltator) cu a romilor de la noi. cind am mai dat si de povestile ocnasilor si mi se pareau "sneak preview" (funest) la cele ale detinutilor politici de la noi... eram deja acasa.
e-adevarat ca asta nu s-a intimplat in primul an. dar a inceput sa se intimple (si am cautat eu sa fac sa se intimple) din primul an.

nu, cata, de fapt nu exista strainatate. pina la urma.

sau poate ca procesul de familiarizare cu noul "acasa" e-n contrabalans cu "alienarea" (sau, ma rog, detasarea) fata de acasa, which isn't happening to you, it seems... :)

in fine, fiecare cu retele lui, pina la urma, i guess.

eu sper c-o sa-ti fie bine, eventually. :)
I.

Anonymous said...

erata: fiecare cu *retetele* lui.
I.

Mm said...

Ma bucur sa te citesc din nou...Esti sincera si adanca rau, fata draga. Imi placi din ce in ce mai mult.
Eu cred ca amintirile nu dispar..., trecutul nu e depozitat. Nu e atat de important cat retinem din ce experimentam, nu e important sa ne amintim, cat mai ales felul care ne transforma acest proces. Amintirile nu "ne chinuiesc" (era un cantec, parca?) decat in momentul in care eviti confruntarea cu tine si treburile raman nerezolvate.
Dar frica asta de confruntare? Asta e cea care ma chinuie pe mine...De cine sau de ce imi e teama, de fapt? Cred ca de suficienta, de recunoasterea propriilor limite si, mai tarziu, de lipsa sperantei...speranta ca intr-o zi o sa ajung si eu ca altii, sa fiu in stare sa "connect the dots..."

Strainatatea exista: si e frig si gol si neplacut pana cand te obisnuiesti cu frigul si golul si neplacutul (ele te vor insoti permanent, ca in filmul ala A Beautiful Mind, cand tipul era permanent insotit de cele doua personaje) si te mai duci pe-acasa si iti dai seama ca, desi te-nvaluie cate-un val de cladura si placerea aducerilor-aminte:-), tu esti altul(a)si nimic din ce te bucura sau intrista inainte nu mai e la fel.