'Still Life'

de Jia Zhang Ke.
cel mai frumos film.

Ionuka, e pe netflix, am verificat.

free running

iar eu o iau dimineata pe chesterfield in jos, realizez ca am mersul bizar de autist high-functioning, inca flexez prea mult genunchii la fiecare pas, am termosul-cana de cafea lipit de palma stanga si cu dreapta tin prima tigara care imi furnica sangele la primele fumuri, si daca e si soare sunt asa de fericita aici, parca as fi scapat dintr-un lagar.

si ziua trece, ca un free running, cu soarele in fata, si eu iar sunt fericita, asa de fericita ca ma duc si la Prajitura, desi e marti.

si adorm la 8.30 p.m., dupa o emisiune despre pictura rupestra, si visez ca sunt acasa, trecem cu ionuka pe sub pod pe la caminu, e iarna dar e soare, si ne intalnim cu zamfir care are in mana o minge de baschet, si ne salutam, si trecem mai departe, si eu vad distinct un tren de marfa, in lumina foarte clara a soarelui.

Happiness

Happiness is only real when shared
Happiness is only real when shared
Happiness is only real when shared
Nu mai trebuie sa spun ca m-a doborat acest film. Pe la sfarsit imi curgeau lacrimile, la fel ca unei batranici de langa mine. Un film de Sean Penn (emoticon cu aplauze). As vrea sa citesc si cartea. Am citit ca e mai documentaristica.



+ un after-party, unde party=film, asa, ca sa ne mai revenim. la festivalul european de film, care a inceput azi, filmul slovac 'Two Syllables Behind', light, fara pretentii (sper), si (VAI, IMI VINE SA SCRIU IN ENGLEZA!) mai ales atmosfera inconfundabila si atat de familiara si de draga de europa de est. and all these cute eastern-european babes..

The view

Ieri si azi m-am plimbat prin n magazine in interes de serviciu (nu, nu sunt distribuitor) si am luat contact cu imensa lume a obiectelor. Am vazut obiecte atat de frumoase ca mi-au taiat respiratia. si atunci instantaneu mi s-a declansat un drum, unul din drumurile pe care e foarte posibil sa o apuc, un drum care nici nu e atat de inimaginabil, pe care mi l-am mai imaginat si inainte insa printre multe alte drumuri. o sa ajung seara de seara franta acasa, intr-un apartament nu mare, cu vedere la ocean, sau si la ocean si la munte, aranjat cu bun gust, plin de obiecte dragute, o sa beau bauturi fine si o sa ma duc la spa, o sa port haine frumoase si o sa am mancaruri sofisticate, o sa imi schimb mobila o data la doi ani, o sa am produse de baie si de par si de corp care o sa inunde baia cu mirosul lor, o sa ma uit la filme pe un ecran cat jumatate de perete, o sa plang din cand in cand pana la transpiratie cand o sa ma uit la pozele in care eram eu si ionuka, eu si ionuka, si mama si tata se iubeau si erau tineri si bunica ma tinea in brate ca pe cel mai sfant lucru de pe lume, insa o sa fac asta rar pentru ca ma va dobori tot mai tare, o sa ma duc in romania unde pentru cateva saptamani imi voi baga picioarele in orice disciplina si voi trai din tot sufletul meu de cateva saptamani, apoi o sa ma intorc si o sa vin franta seara de seara acasa, in apartamentul meu cu vedere la ocean, sau si la ocean si la munte, si la un moment dat o sa mor de vreun atac de cord sau cerebral (visand pentru o secunda ca te leagan intr-un pat mare de copil mic).

dolce far niente & romantic swingtronica

azi pe seara mi-am mai revenit un pic. adica nu m-am mai gandit atata la mine sau la planeta. (aici am descoperit simtul civic si, ca atare, cum nu am masura, ma gandesc neincetat cand la mine cand la semenii mei cand la tara iar la mine la planeta la semenii mei si tot asa). si am ajuns un pic la starea asta:

Pictura se cheama 'dolce far niente' si apartine lui john william waterhouse, pictor prerafaelit englez. am ajuns la el de la o alta pictura, 'the siren', care m-a atras din prima si in acelasi timp mi-am zis 'ce kitsch', nu stiu de ce. si apoi m-am uitat la alte si alte picturi ale lui si am alunecat fara sa imi dau seama in romantismul si dramatismul lui.

insa langoarea incepuse deja, cu o muzica de care uitasem, si mi-am amintit si am tot ascultat-o. (am descoperit-o la philippe, in camera de sus). koop. asa o tristete tristete tristete dar pe niste ritmuri frivole si 'romantic swingtronica'. a fost ciudat ca imi aminteam ca e dansabila, ceea ce si e, si cand am pus-o m-am ridicat deja sa dansez si dupa cateva secunde m-am oprit si m-am dus sa ma sprijin in coate pe masa de la bucatarie, ca mi s-a parut foarte trista. dupa aia mi-a trecut e prima melodie http://www.myspace.com/koop, koop island blues.

Despre toate aceste uratenii nu am vrut sa spun pana acum, dar acum nu ma pot abtine si spun, poate o sa sterg la un moment dat, ca mi-e un pic scarba

azi am simtit ca s-a umplut paharul, desi stiu ca e posibil sa nu se fi umplut, nu de alta dar asa e in general: se poate mult, mult mult mult mai decat ne imaginam la un moment dat. dar imi doresc sa se fi umplut, totusi.

azi am aflat ca in oras traieste, alaturi de oameni, un alt animal din seria de animale noi pe care nu le stiam: coiotul. el se plimba mai ales noaptea si daca ii e foame mananca linistit o pisica sau un caine. acest animal, cum spuneam, se aduaga seriei 'animale noi', care mai cuprinde ratonul, sconcsul, si, sa zicem, veverita, ea nu pentru ca e chiar noua dar noutatea sta in raspandirea ei. am vazut oameni in statia de autobuz hranind veverita. ca sa nu mai zic prin parcuri.

acuma eu nu stiu cum sa spun, mi-e si jena, dar mie imi e scarba de animale. am asa o scarba viscerala, care creste cu varsta. cu animalele pe care le stiu de mica m-am mai obisnuit, sa zicem. adica nu mai pot sa zic ca imi e scarba de: vaca, oaie, porc, cal, gaina, gasca, rata. (iar cainele nu e animal). mai tolerez usor pisicile, cred ca pentru ca au stat atata timp in preajma omului.

si de unde aici sunt recunoscute si respectate atatea sensibilitati, fix sensibilitatea asta mie nu imi e recunoscuta. si eu care nu am alte sensibilitati din nomenclatorul de sensibilitati, ca sa zic ca deranjez societatea cu ele... mai mult, ma simt un pic mic monstru ca nu imi plac animalele, ca sustin cu jumatate de gura ca prefer sa nu le vad in preajma mea, ca nu mi se pare normal sa mi se plimbe sconcsu prin fata balconului sau sa misune ratonul in jurul blocului.

si acum coiotul...

'Tigara infinita'

mi-am petrecut vreo 25 de minute din viata gandindu-ma ca as vrea sa ii iau un interviu lui david lynch si stabilind exact intrebarile pe care i le-as pune. mi-am dat seama ca ar trebui sa dureze minim 3 ore si ca nu am vorbi deloc despre filme.

dupa ce am iesit de la lucru, in fata cladirii, avand pachetul de tigari in mana, unu s-a stropsit la mine ca sa nu fumez langa el ca are alergie. (eu nici macar nu aveam de gand sa fumez acolo). nu m-am lasat intimidata si i-am raspuns logic si ferm. tin minte ca tot foloseam cuvantul 'assume' si ca in dialog s-a ajuns si la 'semantics'. apoi i-am redat discutia unui prieten la barul de langa si m-am trezit spunand 'ce s-ar face oamenii astia pe timp de razboi', dupa care mi-am dat seama ca poate nu ar fi trebuit sa zic asta, nu cadreaza cu societatea in care traim, in fine.

cred ca nimic nu e mai dezgustator pentru omul contemporan din lumea civilizata decat lipsa de masura. gestul sa fie masurat, cuvintele masurate, mancarea masurata, privirea masurata, reactia masurata, vocea masurata. si nu e un lucru rau in sine, insa nu cred ca e fezabil. sau in orice caz duce la o duplicitate la care nici nu vreau sa ma gandesc. mie uneori imi vine sa spun (mai ales sa spun) lucruri nu neaparat masurate si cred ca tuturor le vine din cand in cand, dar se retin, la fel cum ma retin si eu. si uite asa, ne rumegam nemasurarile pe furis, in iPod sau pe forumuri sub protectia anonimatului. de ceva vreme, ma intreb daca nu cumva scriu prea multe posturi pe blog, nemasurat de multe.

daca privim cu minima atentie oamenii din statia de transport in comun, respectiv vaporas, vom observa ca nimeni nu sta pur si simplu. fiecare face cate ceva. ce fac ei? unii studiaza sau muncesc in continuarea programului de lucru, avand in fata fie foi subliniate fie laptop. altii se ocupa cu telefonul sau cu nu stiu cum se cheama aparatul ala pe care te joci jocuri. altii citesc ziare sau carti despre succesul in viata pe diverse planuri. altii asculta muzica in casti. altii mananca sau beau cafea, suc sau apa. eu ma incadrez in penultima categorie si asta in parte din cauza ultimei categorii. mi s-a accentuat sindromul 'nu suport zgomotele facute de oameni cand mananca sau beau'.

ieri mi-a venit spontan si foarte puternic sa imi sterg tot blogul, insa imediat mi s-a parut un gest de drama queen si am renuntat.

imi e foarte dor de prieteni. cred ca reiese.

orasul se afla tot acolo/casele sunt tot acolo

Blocul in care mi-am petrecut copilaria exista si acum, cred. La fel si blocul bunicilor. La fel si blocul in care am trait pana la 30 de ani. Liceul in care am invatat timp de opt ani e un monument, sunt aproape sigura ca oricine care si-a petrecut acolo patru sau opt ani, zi de zi, nu are cum sa fie apoi un imbecil. Pur si simplu zidurile acelea obliga si formeaza. Nu mai vorbesc de cladirea universitatii, peretii striveau pur si simplu, scarile acelea. La ziar la fel, am lucrat opt ani intr-o cladire careia ii eram recunoscatoare in fiecare zi. Geamul de pe colt, cu vedere la bulevard, cate ceasuri am tot stat si am privit strada. Cladirea teatrului ma copleseste de fiecare data cand intru in ea, fara incetare. Aici cunosc majoritatea cladirilor vechi, unele pe nume, unele pe diversele nume pe care le-au avut in timp (au fost ancora mea).

*

Cand ma doboara sentimentul de nimic nu dureaza, uneori bland alteori taios, imi amintesc de toate aceste cladiri care sunt inca acolo si vor mai fi, da, zidurile au fost bune cu mine.

*din 'vis de toamna' de jon fosse

Viata e o sala de cinema

1. Chiar ma intrebam ce se intampla cu mine. Am vazut filmul 'Coeurs', tradus seducator 'Private Fears in Public Places', si pe parcursul filmului ma tot miram cum de joaca asa prost actorii, ma rog, majoritatea. Strident, cabotin, rigid. Cand ajung acasa, caut despre film si vad ca actrita care mie mi s-a parut ca a jucat cel mai prost a luat un premiu la un important festival. Am inceput sa imi pun intrebari, m-am si deprimat putin. Mi-am mai revenit cand l-am auzit pe Matt Damon, un actor pe care pana acum il stimez, zicand ca se intampla ca 'bad acting' sa fie si premiata.

2. Ma asteapta peste cateva zile niste delicatese Lynch: 'Eraserhead' (primul L), 'Inland Empire' (ultimul), scurt-metraje (1966-1995) si un film despre Lynch, al carui autor e un mister. Si Alex, multumiri mii pentru conferinta de presa M.D. Vocea, tigara, Naomi.

3. Nici nu mi-am tras bine sufletul dupa VIFF, ca urmeaza EUFF - European Union Film Festival. Cinematograful la care se tine imi aminteste de cinemateca de pe Eforie.

4. Diseara ma duc la 'Insuportabila usuratate a fiintei'. 171 min. (am imbatranit).

5. Am citit ca Cristian Mungiu a zis ca in Romania isi va purta filmul prin localitati unde nici nu exista cinematografe. Nu imi dau seama cum va fi.

6. M-am tot luptat cu mine insami sa nu am nicio trasarire fata de superhipermegastarul Angelina, insa azi, cand din intamplare i-am vazut chipul intr-una din zecile de mii de reviste in care apare, mi-am tinut respiratia: este foarte frumoasa.

Hopelessness

In aceste zile ma indurereaza mai mult ca oricand ce se intampla in tara. Descopar, cu o durere imensa, cata agresivitate zace in niste oameni cu care vorbesc aceeasi limba. Nu stiu cum s-a ajuns aici. Nu inteleg, ratiunea mi se blocheaza. Pana acum am refuzat sa vad, m-am protejat, eram prea aproape. Si poate ar trebui sa nu imi pese (cum sugera cineva pe un forum: v-ati dus, nu ne mai intereseaza parerea voastra - ce ineptie, ce durere, din nou), dar imi pasa, imi pasa, imi pasa. Si nu vad nicio iesire, iar asta ma doare cel mai tare.