Despre toate aceste uratenii nu am vrut sa spun pana acum, dar acum nu ma pot abtine si spun, poate o sa sterg la un moment dat, ca mi-e un pic scarba

azi am simtit ca s-a umplut paharul, desi stiu ca e posibil sa nu se fi umplut, nu de alta dar asa e in general: se poate mult, mult mult mult mai decat ne imaginam la un moment dat. dar imi doresc sa se fi umplut, totusi.

azi am aflat ca in oras traieste, alaturi de oameni, un alt animal din seria de animale noi pe care nu le stiam: coiotul. el se plimba mai ales noaptea si daca ii e foame mananca linistit o pisica sau un caine. acest animal, cum spuneam, se aduaga seriei 'animale noi', care mai cuprinde ratonul, sconcsul, si, sa zicem, veverita, ea nu pentru ca e chiar noua dar noutatea sta in raspandirea ei. am vazut oameni in statia de autobuz hranind veverita. ca sa nu mai zic prin parcuri.

acuma eu nu stiu cum sa spun, mi-e si jena, dar mie imi e scarba de animale. am asa o scarba viscerala, care creste cu varsta. cu animalele pe care le stiu de mica m-am mai obisnuit, sa zicem. adica nu mai pot sa zic ca imi e scarba de: vaca, oaie, porc, cal, gaina, gasca, rata. (iar cainele nu e animal). mai tolerez usor pisicile, cred ca pentru ca au stat atata timp in preajma omului.

si de unde aici sunt recunoscute si respectate atatea sensibilitati, fix sensibilitatea asta mie nu imi e recunoscuta. si eu care nu am alte sensibilitati din nomenclatorul de sensibilitati, ca sa zic ca deranjez societatea cu ele... mai mult, ma simt un pic mic monstru ca nu imi plac animalele, ca sustin cu jumatate de gura ca prefer sa nu le vad in preajma mea, ca nu mi se pare normal sa mi se plimbe sconcsu prin fata balconului sau sa misune ratonul in jurul blocului.

si acum coiotul...