The wind, the ash

E a treia dimineata la Atlanta in care ma trezesc la ora 7. Desi faptul are o explicatie clara (jet lag), imi place sa-mi imaginez ca mi s-a schimbat personalitatea. Am devenit un alt om: ma culc devreme, ma trezesc devreme. Iata deja premisele unei vieti cel putin normale, daca nu de succes.

Din momentul in care am iesit din aeroport si am simtit prima boare calda a vantului, mi-am amintit: locul acesta a fost bun cu mine. Cu un an si jumatate in urma, veneam aici cu sufletul facut ferfenita si aici am inceput usor, lent, sa imi recapat puterile. Simt recunostinta. Acum lucrurile sunt mult imbunatatite, le vad in copacii infrunziti, in variatele triluri ale pasarilor, in soarele care inunda veranda. Suntem la unison.

Saptamana vulcanica, departe de a fi ramas ca ceva sumbru in memoria mea, tinde sa-mi apara ca un timp suspendat, care m-a pus intr-o permanenta stare de alerta si a descatusat energii latente din mine. M-a facut sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt facuta sa-mi traiesc viata la cote inalte de intensitate. Intr-un univers paralel as fi... Totul a coincis si cu firul rosu, aprins, intre capitale (axa Londra - Bucuresti), cand emotiile au fost puse in cuvinte, si cuvintele au declansat emotii, si tot asa, pana cand am reusit sa zarim contururile unei vieti impreuna. Nu se stie ce se va alege de acest vulcan. Tot ce se poate ca cenusa lui sa se risipeasca in vant si noi sa revenim la traseele care credem ca ne sunt proprii doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

**
Fumez pe veranda si beau cafea si ma gandesc la lucruri pe care i le voi impartasi Ionukai imediat ce intru in casa; vorbesc cu Oli la telefon, Oli e exact aceeasi, doar ca acum mai e cu cineva, mereu, cineva de care trebuie sa aiba grija: Alice; mancam mic-dejun 1, mic-dejun 2, caruia Ionuka ii spune cumva, in poloneza, pentru ca ei au un termen pentru el; ascultam playlisturi din iPod; vine Maikel de la scoala si incepe freamatul iesirii in oras; tapas la LaLuna, crab legs la Corner Tavern; Ionuka, fiica pescarului; o fereastra de mess mereu deschisa si auzul ascutit ca nu cumva sa piarda un buzz; trecerea molcoma a timpului, o neasteptata revenire la un ritm al copilariei, senzatia ca cineva are grija de noi, desi noi va trebui sa avem grija de cineva, de cele doua fete care vor veni in aceasta casa atat de curand ca totul pare ireal si niciunul din noi trei nu reuseste sa-si imagineze cum va fi, pentru ca este imposibil sa iti imaginezi, tot ce stim e ca nu va mai fi la fel; azi unde iesim?