Drop bags at 12:00

Sunt in Caffe Nero de la Terminalul 5 din aeroportul Heathrow. Beau o cafea decofeinizata si mananc un chocolate brownie. Fiecare pas pana aici a fost o mica cucerire si fiecare pas de acum pana pe Neely Ave. va fi o alta mica cucerire.

M-am trezit la 8, ca de obicei, dupa un vis ciudat, cu Ionuka careia ii era foarte frica de niste carti vechi, imbracate in piele, care se aflau in incaperea unde stateam (unde?). Am deschis televizorul si s-a adeverit ceea ce deja nici nu mai speram: voi zbura azi la Atlanta. Mi-am facut un mic calcul in minte, cu ora la care ar trebui sa plec, desi nu stiam inca in ce fel voi ajunge la aeroport. Am coborat la micul dejun, mereu acelasi (omleta, ciuperci, rosii calde, doua felii de paine prajita cu unt, o felie de cascaval pane, suc de portocale si cafea), iar apoi am investigat modalitatile de a ajunge la aeroport, fara a cheltui 40 de lire pe un taxi. A reiesit ca exista un autobuz, 724, de la Watford Junction, insa pana acolo va trebui sa iau un taxi. M-am grabit in camera, mai aveam 40 de minute pana la plecarea autobuzului, si am intrat intr-o viteza si o concentrare specifice situatiilor de criza. Pe drumul spre aeroport am conversat cu Linda despre periplul ei timisoarean, in timp ce o doamna canadiana vomita langa mine, dar asta sa fie problema.

Ieri am atins punctul cel mai de jos al dezesperarii. Se anunta noul nor de cenusa si incepusem sa imi pierd speranta ca voi mai pleca azi. Nici nu mai eram capabila sa ma gandesc la alte variante, asteptam pasiva sa vina ziua de maine ca sa decid. Nici ziua in sine nu a decurs conform planului. Trebuia la ora 1 sa pornesc spre Camden, unde ma intalneam cu Albert, insa soferul Gary se pare ca si-a luat zi libera, asa ca m-am resemnat ca voi petrece o zi cu activitati solitare – lectura, inot, alergare. Am si inceput-o pe prima si nici nu suna rau o dupa-amiaza in gradina cu ‘Pastorala americana’ a lui Philip Roth. Insa soferul Gary si-a facut aparitia pe la ora 3, asa ca la 4 mi-am dat intalnire cu Albert, insa problema era ca la 6 trebuia sa fiu inapoi la statia de metrou, sa ma duca la hotel, ceea ce imi lasa doar o ora de petrecut in Camden.

Camden m-a naucit. O forfota continua de oameni care te imbie la tatuaje, la mancare ieftina, la haine de toate felurile, pravalii peste pravalii, arome de cele mai diverse feluri. Ne-am gasit cu Albert un loc insorit pe malul unui canal si el si-a mancat tacticos mancarea tailandeza, iar eu m-am porcit cu un burrito urias. Si asta a fost tot. Am luat metroul inapoi, insa degeaba, dupa cum s-a dovedit, pentru ca Gary nu a aparut la capatul unei ore de asteptare.

Asa incat m-am trezit singura si fara lire cash intr-o suburbie din nordul Londrei, Edgware, intr-o statie cu imensitatile alea de autobuze rosii, cu soferi nesimtiti si calatori rutinati, stiind ca trebuie sa ajung la statia Bushey (oribil cuvant), de unde sa iau taxiul spre hotel. Ma simteam de parca veneam de la jobul nine-to-five si ma indreptam spre apartamentul din suburbie, incarcata de plasele cu alimente. In cele din urma ma urc in autobuzul corect, ma dau jos la statia corecta, iau un taxi la hotel si tot ce imi doream era sa inot. Un bazin miniscul, cu apa prea calda, in care am reusit totusi sa-mi consum energiile mizerabile acumulate in toata zbaterea de peste zi. A urmat ritualul cinei, cu americanii care au reusit sa ma prinda cateva secunde, cat ma indreptam spre restaurant si ei ieseau din el, si din nou cred ca le-am confirmat ca sunt o est-europeana totalmente lipsita de social skills. Insa eu eveam treburi mai importante de facut, darling.

Acum ne privim in ochi, in aeroport, si stiu sigur, simt, ca fiecare e bucuros nu doar pentru ca el va ajunge unde vrea de o saptamana sa ajunga, ci si ca e bucuros ca celalalt va ajunge unde vrea sa ajunga. Ne leaga o solidaritate discreta, de care ne e si putin jena, intr-atat ne-a devenit de straina.