Ritualuri

Ziua de ieri se apropia de sfarsit. Voiam sa traversam aceasta somptuoasa curte interioara (palatul de justitie? se intreaba Albert cu nonsalanta), ca sa ajungem mai repede la Waterloo Station, de unde eu trebuia sa iau metroul spre, sa zicem, casa, iar Albert sa-si intalneasca un prieten. Pana aici am strabatut strazi aglomerate, ne-am abatut in curti melancolice, ne-am pus intrebari existentiale cu fiecare yuppie care trecea alienat pe langa noi, am stat la o terasa pe malul Tamisei analizand situatia iubirii/indragostirii in ziua de azi, ne-am plimbat prin Tate Gallery, am facut poze in diverse incadraturi si am mancat enorm la Albert acasa, unde timpul intra intr-o alta dimensiune. Se lasase frigul, iar eu mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in poseta, inclusiv caciula. Albert, de care universul are grija in momentele importante si mai putin importante, a gasit pe jos aceasta tichie mov cu cinci caluti si si-a acoperit capul, facandu-ne pe amandoi sa ne scotocim prin minte ce personaj a devenit. Nu m-am putut gandi la nimeni, pentru ca Albert e atat de multe personaje adunate la un loc si niciunul anume. A ramas ca ne vedem azi pentru un Camden Town, iar eu m-am dus cuminte la hotelul meu, sa imi reiau ritualurile de seara, care, impreuna cu ritualurile de dimineata, imi adauga tenta de monotonie deja instalata in ultimele sase zile britanice.

Teoretic ar trebui sa zbor maine, adica miercuri. Cand m-am trezit la ora 8, am pornit ritualic televizorul pe Sky News si am primit vestea buna: aeroporturile din Scotia s-au deschis si prima cursa a decolat deja, iar apoi vestea proasta: un nou nor de cenusa se abate asupra Angliei si aeroporturile tocmai deschise se vor inchide la ora 13. Imi dau seama ca sunt putine sanse ca eu sa mai plec maine. Si totusi nu am ce face, inca. Au ramas in hotel numai americanii, europenii gasindu-si deja alte variante de a ajunge la destinatie. Ii vad ca se agita, cauta pe internet, dau telefoane. Stirile zumzaie mereu in toate televizoarele de aici. Eu imi conserv energia pentru momentul in care voi sti sigur ca nu plec maine. Pana atunci nu pot sa ma zbat. Am credinta ca lucrurile se vor rezolva cumva. Din nu stiu ce motiv, nu disper. Bun, nici nu am de ce sa disper, doar am unde sa stau, am ce manca, am bani, am internet, am telefon. Daca e ceva ce m-ar putea dispera, e incertitudinea. Niciodata dificultatile. Ele ma anima. Asadar maine, in caz ca nu plec, va trebui sa iau o decizie in functie de data la care imi reprogrameaza zborul. Insa pana atunci ma duc in Camden Town si apoi revin la hotel ca sa inot. O binecuvantare.