O duminica in Watford

Watford este oraselul in care se afla hotelul in care mi-am petrecut ultimele cinci zile si probabil si urmatoarele doua. Pana acum credeam ca e o suburbie a Londrei, dar soferul guraliv al hotelului mi-a explicat, cu un soi de mandrie locala, ca e un oras in toata regula. Asa incat ieri m-am gandit sa-l vizitez.

Practic nu l-am vizitat, pentru ca m-a atras un magazin cam plebeu, unde m-am apucat sa scotocesc printre haine sa gasesc nestemata. Normal, am gasit-o. Pe langa nestemata, si-au facut loc si alte ieftinataturi de care aveam neaparata nevoie, de exemplu un pantalon lejer de alergare. Dupa febra cumparaturii, m-a atras verdele ierbii de langa biserica din centrul orasului si m-am intins pe iarba, cu fatza la soare, incercand sa simt vreo conexiune cu pamantul, dar tot ce simteam era ca ma odihnesc si ca imi e cald intr-un mod placut si ca sunt singura dar nu ma deranjeaza, as spune ca dimpotriva. Intr-un tarziu ma smulg dintre firele de iarba si de papadii si astept masina care sa ma duca inapoi la hotel. Aveam doua lucruri in plan: sa ma plimb prin cimitirul evreiesc de vizavi de hotel si sa alerg.

Ceea ce se si intampla. Cimitirul m-a dezamagit, nu prezenta romantismul la care ma asteptam. M-am atasat totusi de o femeie care a trait in a doua jumatate a secolului trecut si pe care o chema Marion Adèle. Dupa toate aparentele a trait singura si a facut fapte de curaj si generozitate. M-am gandit ca mi-ar fi placut sa o cunosc. Apoi m-am asezat pe o banca si am discutat cu Ionuka situatia la telefon. Ea asteapta gemenele in Atlanta, eu sunt prinsa intre doua avioane la Londra. Cu cinci ani in urma nici nu ne-am fi imaginat povestea asta.

Am inceput apoi sa alerg. Ah, ce placere a redescoperiri unor senzatii atat de placute si familiare. Primele cinci minute, care sunt oribile si esti tentat in fiecare clipa sa abandonezi, apoi oboseala care se instaleaza si la final impresia ca ai mai putea alerga inca cateva ore. Si toate astea intr-un decor minunat, asa cum imi imaginam in reveriile mele de adolescenta. Mi-am amintit de domnitele victoriene care isi purtau melancoliile amoroase pe dealuri si prin vai, pana cadeau epuizate. Acum inteleg cum era posibil. The english countryside are ceva neamenintator si lasa impresia de ordine previzibila. Cat alergam mi-am facut un scenariu ca nu voi mai putea pleca de aici si o sa ajung sa imi iau un job si in tot timpul asta tot spun ca trebuie sa ajung la Atlanta, dar eu deja am rate la un apartament in Londra.

La cina am reusit sa fentez americanii, iar apoi am deschis laptopul, am pus castile si am intrat in alta sfera, in care ce se intampla in jurul meu era doar zgomot neimportant, doar pe alocuri enervant.