Lust for life

Helena si Frances

The wind, the ash

E a treia dimineata la Atlanta in care ma trezesc la ora 7. Desi faptul are o explicatie clara (jet lag), imi place sa-mi imaginez ca mi s-a schimbat personalitatea. Am devenit un alt om: ma culc devreme, ma trezesc devreme. Iata deja premisele unei vieti cel putin normale, daca nu de succes.

Din momentul in care am iesit din aeroport si am simtit prima boare calda a vantului, mi-am amintit: locul acesta a fost bun cu mine. Cu un an si jumatate in urma, veneam aici cu sufletul facut ferfenita si aici am inceput usor, lent, sa imi recapat puterile. Simt recunostinta. Acum lucrurile sunt mult imbunatatite, le vad in copacii infrunziti, in variatele triluri ale pasarilor, in soarele care inunda veranda. Suntem la unison.

Saptamana vulcanica, departe de a fi ramas ca ceva sumbru in memoria mea, tinde sa-mi apara ca un timp suspendat, care m-a pus intr-o permanenta stare de alerta si a descatusat energii latente din mine. M-a facut sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt facuta sa-mi traiesc viata la cote inalte de intensitate. Intr-un univers paralel as fi... Totul a coincis si cu firul rosu, aprins, intre capitale (axa Londra - Bucuresti), cand emotiile au fost puse in cuvinte, si cuvintele au declansat emotii, si tot asa, pana cand am reusit sa zarim contururile unei vieti impreuna. Nu se stie ce se va alege de acest vulcan. Tot ce se poate ca cenusa lui sa se risipeasca in vant si noi sa revenim la traseele care credem ca ne sunt proprii doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

**
Fumez pe veranda si beau cafea si ma gandesc la lucruri pe care i le voi impartasi Ionukai imediat ce intru in casa; vorbesc cu Oli la telefon, Oli e exact aceeasi, doar ca acum mai e cu cineva, mereu, cineva de care trebuie sa aiba grija: Alice; mancam mic-dejun 1, mic-dejun 2, caruia Ionuka ii spune cumva, in poloneza, pentru ca ei au un termen pentru el; ascultam playlisturi din iPod; vine Maikel de la scoala si incepe freamatul iesirii in oras; tapas la LaLuna, crab legs la Corner Tavern; Ionuka, fiica pescarului; o fereastra de mess mereu deschisa si auzul ascutit ca nu cumva sa piarda un buzz; trecerea molcoma a timpului, o neasteptata revenire la un ritm al copilariei, senzatia ca cineva are grija de noi, desi noi va trebui sa avem grija de cineva, de cele doua fete care vor veni in aceasta casa atat de curand ca totul pare ireal si niciunul din noi trei nu reuseste sa-si imagineze cum va fi, pentru ca este imposibil sa iti imaginezi, tot ce stim e ca nu va mai fi la fel; azi unde iesim?

Drop bags at 12:00

Sunt in Caffe Nero de la Terminalul 5 din aeroportul Heathrow. Beau o cafea decofeinizata si mananc un chocolate brownie. Fiecare pas pana aici a fost o mica cucerire si fiecare pas de acum pana pe Neely Ave. va fi o alta mica cucerire.

M-am trezit la 8, ca de obicei, dupa un vis ciudat, cu Ionuka careia ii era foarte frica de niste carti vechi, imbracate in piele, care se aflau in incaperea unde stateam (unde?). Am deschis televizorul si s-a adeverit ceea ce deja nici nu mai speram: voi zbura azi la Atlanta. Mi-am facut un mic calcul in minte, cu ora la care ar trebui sa plec, desi nu stiam inca in ce fel voi ajunge la aeroport. Am coborat la micul dejun, mereu acelasi (omleta, ciuperci, rosii calde, doua felii de paine prajita cu unt, o felie de cascaval pane, suc de portocale si cafea), iar apoi am investigat modalitatile de a ajunge la aeroport, fara a cheltui 40 de lire pe un taxi. A reiesit ca exista un autobuz, 724, de la Watford Junction, insa pana acolo va trebui sa iau un taxi. M-am grabit in camera, mai aveam 40 de minute pana la plecarea autobuzului, si am intrat intr-o viteza si o concentrare specifice situatiilor de criza. Pe drumul spre aeroport am conversat cu Linda despre periplul ei timisoarean, in timp ce o doamna canadiana vomita langa mine, dar asta sa fie problema.

Ieri am atins punctul cel mai de jos al dezesperarii. Se anunta noul nor de cenusa si incepusem sa imi pierd speranta ca voi mai pleca azi. Nici nu mai eram capabila sa ma gandesc la alte variante, asteptam pasiva sa vina ziua de maine ca sa decid. Nici ziua in sine nu a decurs conform planului. Trebuia la ora 1 sa pornesc spre Camden, unde ma intalneam cu Albert, insa soferul Gary se pare ca si-a luat zi libera, asa ca m-am resemnat ca voi petrece o zi cu activitati solitare – lectura, inot, alergare. Am si inceput-o pe prima si nici nu suna rau o dupa-amiaza in gradina cu ‘Pastorala americana’ a lui Philip Roth. Insa soferul Gary si-a facut aparitia pe la ora 3, asa ca la 4 mi-am dat intalnire cu Albert, insa problema era ca la 6 trebuia sa fiu inapoi la statia de metrou, sa ma duca la hotel, ceea ce imi lasa doar o ora de petrecut in Camden.

Camden m-a naucit. O forfota continua de oameni care te imbie la tatuaje, la mancare ieftina, la haine de toate felurile, pravalii peste pravalii, arome de cele mai diverse feluri. Ne-am gasit cu Albert un loc insorit pe malul unui canal si el si-a mancat tacticos mancarea tailandeza, iar eu m-am porcit cu un burrito urias. Si asta a fost tot. Am luat metroul inapoi, insa degeaba, dupa cum s-a dovedit, pentru ca Gary nu a aparut la capatul unei ore de asteptare.

Asa incat m-am trezit singura si fara lire cash intr-o suburbie din nordul Londrei, Edgware, intr-o statie cu imensitatile alea de autobuze rosii, cu soferi nesimtiti si calatori rutinati, stiind ca trebuie sa ajung la statia Bushey (oribil cuvant), de unde sa iau taxiul spre hotel. Ma simteam de parca veneam de la jobul nine-to-five si ma indreptam spre apartamentul din suburbie, incarcata de plasele cu alimente. In cele din urma ma urc in autobuzul corect, ma dau jos la statia corecta, iau un taxi la hotel si tot ce imi doream era sa inot. Un bazin miniscul, cu apa prea calda, in care am reusit totusi sa-mi consum energiile mizerabile acumulate in toata zbaterea de peste zi. A urmat ritualul cinei, cu americanii care au reusit sa ma prinda cateva secunde, cat ma indreptam spre restaurant si ei ieseau din el, si din nou cred ca le-am confirmat ca sunt o est-europeana totalmente lipsita de social skills. Insa eu eveam treburi mai importante de facut, darling.

Acum ne privim in ochi, in aeroport, si stiu sigur, simt, ca fiecare e bucuros nu doar pentru ca el va ajunge unde vrea de o saptamana sa ajunga, ci si ca e bucuros ca celalalt va ajunge unde vrea sa ajunga. Ne leaga o solidaritate discreta, de care ne e si putin jena, intr-atat ne-a devenit de straina.

Ritualuri

Ziua de ieri se apropia de sfarsit. Voiam sa traversam aceasta somptuoasa curte interioara (palatul de justitie? se intreaba Albert cu nonsalanta), ca sa ajungem mai repede la Waterloo Station, de unde eu trebuia sa iau metroul spre, sa zicem, casa, iar Albert sa-si intalneasca un prieten. Pana aici am strabatut strazi aglomerate, ne-am abatut in curti melancolice, ne-am pus intrebari existentiale cu fiecare yuppie care trecea alienat pe langa noi, am stat la o terasa pe malul Tamisei analizand situatia iubirii/indragostirii in ziua de azi, ne-am plimbat prin Tate Gallery, am facut poze in diverse incadraturi si am mancat enorm la Albert acasa, unde timpul intra intr-o alta dimensiune. Se lasase frigul, iar eu mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in poseta, inclusiv caciula. Albert, de care universul are grija in momentele importante si mai putin importante, a gasit pe jos aceasta tichie mov cu cinci caluti si si-a acoperit capul, facandu-ne pe amandoi sa ne scotocim prin minte ce personaj a devenit. Nu m-am putut gandi la nimeni, pentru ca Albert e atat de multe personaje adunate la un loc si niciunul anume. A ramas ca ne vedem azi pentru un Camden Town, iar eu m-am dus cuminte la hotelul meu, sa imi reiau ritualurile de seara, care, impreuna cu ritualurile de dimineata, imi adauga tenta de monotonie deja instalata in ultimele sase zile britanice.

Teoretic ar trebui sa zbor maine, adica miercuri. Cand m-am trezit la ora 8, am pornit ritualic televizorul pe Sky News si am primit vestea buna: aeroporturile din Scotia s-au deschis si prima cursa a decolat deja, iar apoi vestea proasta: un nou nor de cenusa se abate asupra Angliei si aeroporturile tocmai deschise se vor inchide la ora 13. Imi dau seama ca sunt putine sanse ca eu sa mai plec maine. Si totusi nu am ce face, inca. Au ramas in hotel numai americanii, europenii gasindu-si deja alte variante de a ajunge la destinatie. Ii vad ca se agita, cauta pe internet, dau telefoane. Stirile zumzaie mereu in toate televizoarele de aici. Eu imi conserv energia pentru momentul in care voi sti sigur ca nu plec maine. Pana atunci nu pot sa ma zbat. Am credinta ca lucrurile se vor rezolva cumva. Din nu stiu ce motiv, nu disper. Bun, nici nu am de ce sa disper, doar am unde sa stau, am ce manca, am bani, am internet, am telefon. Daca e ceva ce m-ar putea dispera, e incertitudinea. Niciodata dificultatile. Ele ma anima. Asadar maine, in caz ca nu plec, va trebui sa iau o decizie in functie de data la care imi reprogrameaza zborul. Insa pana atunci ma duc in Camden Town si apoi revin la hotel ca sa inot. O binecuvantare.

O duminica in Watford

Watford este oraselul in care se afla hotelul in care mi-am petrecut ultimele cinci zile si probabil si urmatoarele doua. Pana acum credeam ca e o suburbie a Londrei, dar soferul guraliv al hotelului mi-a explicat, cu un soi de mandrie locala, ca e un oras in toata regula. Asa incat ieri m-am gandit sa-l vizitez.

Practic nu l-am vizitat, pentru ca m-a atras un magazin cam plebeu, unde m-am apucat sa scotocesc printre haine sa gasesc nestemata. Normal, am gasit-o. Pe langa nestemata, si-au facut loc si alte ieftinataturi de care aveam neaparata nevoie, de exemplu un pantalon lejer de alergare. Dupa febra cumparaturii, m-a atras verdele ierbii de langa biserica din centrul orasului si m-am intins pe iarba, cu fatza la soare, incercand sa simt vreo conexiune cu pamantul, dar tot ce simteam era ca ma odihnesc si ca imi e cald intr-un mod placut si ca sunt singura dar nu ma deranjeaza, as spune ca dimpotriva. Intr-un tarziu ma smulg dintre firele de iarba si de papadii si astept masina care sa ma duca inapoi la hotel. Aveam doua lucruri in plan: sa ma plimb prin cimitirul evreiesc de vizavi de hotel si sa alerg.

Ceea ce se si intampla. Cimitirul m-a dezamagit, nu prezenta romantismul la care ma asteptam. M-am atasat totusi de o femeie care a trait in a doua jumatate a secolului trecut si pe care o chema Marion Adèle. Dupa toate aparentele a trait singura si a facut fapte de curaj si generozitate. M-am gandit ca mi-ar fi placut sa o cunosc. Apoi m-am asezat pe o banca si am discutat cu Ionuka situatia la telefon. Ea asteapta gemenele in Atlanta, eu sunt prinsa intre doua avioane la Londra. Cu cinci ani in urma nici nu ne-am fi imaginat povestea asta.

Am inceput apoi sa alerg. Ah, ce placere a redescoperiri unor senzatii atat de placute si familiare. Primele cinci minute, care sunt oribile si esti tentat in fiecare clipa sa abandonezi, apoi oboseala care se instaleaza si la final impresia ca ai mai putea alerga inca cateva ore. Si toate astea intr-un decor minunat, asa cum imi imaginam in reveriile mele de adolescenta. Mi-am amintit de domnitele victoriene care isi purtau melancoliile amoroase pe dealuri si prin vai, pana cadeau epuizate. Acum inteleg cum era posibil. The english countryside are ceva neamenintator si lasa impresia de ordine previzibila. Cat alergam mi-am facut un scenariu ca nu voi mai putea pleca de aici si o sa ajung sa imi iau un job si in tot timpul asta tot spun ca trebuie sa ajung la Atlanta, dar eu deja am rate la un apartament in Londra.

La cina am reusit sa fentez americanii, iar apoi am deschis laptopul, am pus castile si am intrat in alta sfera, in care ce se intampla in jurul meu era doar zgomot neimportant, doar pe alocuri enervant.

Another day

Asadar nu am mai cautat pajistea. M-a cuprins o toropeala (un switch off cum a denumit Albert starea), care m-a tintuit in camera de hotel, holbandu-ma la o emisiune idioata cu un concurs cu obstacole. In cele din urma, reusesc sa vorbesc cu Albert care ma trezeste oarecum la realitate si decidem sa ne vedem in cursul dupa-amiezii. Iau metroul, incerc sa surprind fotografic suburbia londoneza, cu soarele incalzind obsedanta caramida maro, si pe la 5 ajung la statia London Bridge. Asteptand acolo, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cu fiecare minut ma simteam tot mai ametita. Ma copleseau toate impresiile pe care le lasau sutele de trecatori, nici unul la fel, in urma lor.

Dar apare Albert si universul meu se repozitioneaza. Ma duce direct in curtea interioara a unei cladiri de birouri geometric sofisticata si acolo, brusc, toate zgomotele au incetat. Inca imi persista in auz zumzetul de la London Bridge, dar disparea incet. Mi-a aratat gradina. Nu am putut intra, dar a fost de ajuns ca sa ma linistesc si sa pot porni mai departe. Am pornit pe malul Tamisei, unde suvoaie de oameni se revarsau spre noi, alte suvoaie ocupau terasele si pajistile dimprejur. Multimea ma coplesea, din nou, pe partea dreapta se vedea Big Ben, in fata London Eye, in stanga The Globe. Iar eu imi imaginasem ca malul Tamisei e un loc linistit, cu multa verdeata si cativa rataciti. Umblam mult, mie imi e foame, ne luam eu o gogoasa, Albert o inghetata, si continuam. Ne asezam pe o banca, Albert imi povesteste tot felul de lucruri, iar eu numai asta as face: sa-l ascult. Ne continuam totusi drumul, trecem pe partea cu Parlamentul, unde alte obiective turistice ni se infatiseaza. Fac poze, dintr-un instinct turistic pe care mi-l descopar cu uimire. Trecem din nou podul, inapoi, sa ma intorc la metrou, si deja Tate Gallery imi pare un loc familiar, cu aerul lui de abator. Albert e incredibil de abil in a auzi din treacat tot felul de discutii intre oameni. Mi le reda pe larg, le comentam. Cand ajung inapoi la London Bridge, imi dau seama ca Londra nu imi mai e asa antipatica. E intensa si enervanta, insa nu antipatica.

Dar trebuie sa iau metroul inapoi, ca in Romania se face deja ora 11, iar eu trebuie neaparat sa fiu online.

408 - 306

Aici lucurile se succed cu o viteza ametitoare. Ieri stiam ca voi zbura azi, adica sambata. Am decis ca situatia e chiar confortabila; am petrecut doua zile in Londra, intr-o camera de hotel placuta, cu doua mese pe zi, cu acces la internet din pub-ul wireless downstairs, si sambata sunt gata sa plec la Atlanta. Vineri seara, prospat intoarsa din excursia de cateva ore prin Londra, imi anunt victoriosa colegii romani ca maine plec. Imi arunca un zambet cu subinteles. M-au lamurit ca nu pleaca niciun avion de pe Heathrow sambata. Un moment de soc si apoi am incercat sa reevaluez situatia. Nu aveam ce face pe moment, decat sa astept a doua zi dimineata. Mi-am luat o bere si mi-am deschis laptopul. A urmat o seara agreabila, consemnata in postul de ieri.

Dimineata ma trezesc decisa sa astept cu telefonul la ureche oricat trebuie asteptat ca sa imi reprogrameze zborul. Ceea ce am si facut. Ma asteptam, nu stiu de ce, sa imi gaseasca un zbor pe maine, duminica. Ceea ce nu stiam era ca si duminica aeroportul se mentine inchis. Asa ca se poate imagina socul meu cand mi s-a spus ca primul zbor disponibil este miercuri. Miercuri! O sun pe Ionuka, ma suna Darius, vorbesc cu tata, intru pe net cu Linda, trimis sms-uri, iar pana la urma ma impac SI cu ideea asta. Mai mult, sper sa fie miercuri, si nu mai tarziu. Aud tot felul de vesti alarmante, cum ca vulcanul e posibil sa nu se opreasca timp de un an si gandurile mele o iau razna. Ma apuca o panica la gandul ca nu mai ajung la Ionuka, ca ea nu poate traversa oceanul. “Totusi au trecut dor trei zile”, imi spune Ionuka, vocea ratiunii, “sa nu ne gandim in termeni de ani”. Are dreptate. Ma linistesc.

Intre timp, compania noastra British Airways ne anunta ca trebuie sa mergem cu totii la aeroport. Nu inteleg de ce, asa ca nu plec. Am deja bilet pe miercuri, nu vad ce as cauta la aeroport. De asemenea, ne anunta ca nu ne mai asigura cazarea la acest minunat hotel din nordul Londrei. Ma impac si cu gandul asta, deja vorbisem de ieri cu Albert despre posibilitatea asta, si da, pot sa stau la el. Ne sunam, imi explica unde sta, eu ma bucur ca nu trebuie sa schimb linia de metrou Jubilee Line si ca nu sunt lucrari pe traseul pe care il voi face de la Stanmore pana la London Bridge. Stabilim ca il sun cand ajung la London Bridge si vine sa ma ia.

Dar ceva ma retine in atmosfera calda a prietenosului hotel. Mai incep o conversatie pe messenger, mai mananc un fursec, imi mai prepar un nes decofeinizat, mai deschid un blog de care nu ma pot desprinde, mai primesc un telefon, si asa trece timpul. Nu ma grabeam oricum, Albert mi-a spus ca nu are nimic anume de facut azi. In cele din urma decid ca e momentul sa chem un taxi de la receptie, sa ma duca pana la Stanmore Station. Astept in fata la receptie, cand Frederika ma anunta ca acum doua minute au primit un e-mail de la British Airways ca ne mai prelungeste hotelul cu inca o noapte. Atunci de ce au fost oamenii trimisi la aeroport?, o intreb. Do you think I can possibly answer this question? Zambesc intelegator. Asa incat m-am mutat de la 408 la 306. De pe partea dreapta pe partea stanga. Imi propun sa gasesc o pajiste britanica imprejur, sa-mi pun adidasii si sa alerg. Run, do not walk.

Walk, do not run

Londra e intr-adevar obsedanta cu mania pentru avertizari. Mind the stairs: walk, do not run, hold to the railhold. Pay attention to the gap between the train and the platform. Caution! Wet floor. Keep your belongings on you AT ALL TIMES. Ma astept sa aud Nu uitati sa inspirati si sa expirati sau Mestecati bine mancarea inainte de a o inghiti.

Deci iata ca destinul mi-a scos in cale o excursie la Londra. Nu mi-o doream, dimpotriva. Londra imi inspira ceva intre groaza si inhibitie. Nici nu stiu de unde provin impresiile astea, cert e ca le am si s-au adancit odata cu lectura romanului 'Deriva'. Iar acuma am descoperit ca imi aminteste nepermis de mult de Vancouver. Pana si denumirile de locuri sunt aceleasi: Westminster, Surrey, Richmond. Vancouver pare o ruda mai ponosita a Londrei. Am vazut totusi cateva exemplare de coolitate impecabila care m-au dat gata. This city's got guts, nu pot nega.

Aici in pub-ul hotelului lumea deja s-a imprietenit, beau beri impreuna, se amuza, poate s-au si cuplat, cine stie. Suntem deja o mica comunitate. Am avut si eu o oferta de imprietenire, dar am refuzat politicos. Niste americani. Nu stiu cum le nimeresc asa. Descopar ca sunt reticenta si mofturoasa cu oamenii. Nu sunt o experta in social skills si nici nu imi doresc neaparat. Imi dau seama ca e posibil sa pierd farmecul spontaneitatii vietii, dar asta e. In fine. Situatia asta de criza ma pune in alerta, ceea ce e ok, insa totusi as vrea sa ajung la Atlanta.

Eyjafjallajokull

ma aflu la pubul wi-fi din subsolul unui hotel de la o periferie londoneza. pana la un punct totul avea aerul unui cosmar, insa oboseala a ucis pana si ideea de cosmar. nu am mai dormit de 40 de ore. mergeam la ionuka in atlanta, cand a izbucnit Eyjafjallajokull, nume sigurrosian care in conditii normale imi provoaca cele mai alese reverii. o multime de mii de oameni care habar nu au ce sa faca, se pun la o coada serpuitoare care se intinde pe sute de metri, doar ca sa afle ca lucrurile se rezolva la alta coada serpuitoare, pe care o abordeaza cu o incredere crescanda. angajatii impecabil imbracati ai aeroportului incearca sa faca fata galant, impart apa, chipsuri, senviciuri, si pentru cateva minute coada zambeste sau macar nu mai vocifereaza. suntem in a huge terminal, in care cand ne revedem dupa o isprava pe la o coada ne salutam cu bucuria recunoasterii, ca niste buni vecini. fiecare mic obiect recuperat devine o cucerire de exceptie. mi-am recuperat bagajul! am reusit sa dau un telefon! am gasit un adaptor de priza pentru mobilul care se descarca! dupa o asa o victorie simt ca incep chiar sa apartin acestui loc detestat aprioric, in care circulatia upside down (de fapt rightside left sau leftside right) e norma care bruiaza inflexibilitatea unui psihorigid ca mine. iata palma data occidentalului care trebuie sa stie cu precizie ce va face in urmatorii 60-70 de ani: sa nu stie nici macar ce va face maine, pentru ca totul depinde de niste forte vulcanice si de natura razbatatoare poate niciodata pusa la incercare a fiecarui individ. dar mai bine sa schimb eu niste pounds, sunt in toane bune, am messul pe partea dreapta, asa ca universul si-a recapatat ordinea exemplara.