hour by hour

mi-am promis ca nu o sa mai ies din V si NV pentru ca e dezgustator si eu o iau personal. asa incat daca cumva vi se intampla sa va simtiti f. bine si sa aveti trairea aia de it's a wonderful life, si din ceva motiv vreti sa nu mai fie asa, ceea ce e absurd dar se intampla, eu va duc intr-un loc anume si va las acolo si apoi mai vorbim. adica nu va duc, va spun unde e, ca eu nu mai merg asa acolo:) de fapt nici nu e un loc anume, e un mic traseu, de vreo 15 min.

eu stau acolo, nu acolo unde am descris, altundeva, unde e plin de obiecte si alte chestii mici si gretoase, si inca e bine cand e numai asa. uneori nu imi vine sa cred, cum a fost posibil si de ce. cand nu mai gasesc nicio explicatie ma gandesc la ignatius g. reilly si atat. nu mai am puterea sa imi explic nici artistic nici mistic nici nicicum lucrurile absurde nici cele din viata mea nici cele de la stiri. le vad in nuditatea lor grosolana. unele se pot repara, altele nu. despre asta e vorba acum, nu despre zorzoanele pe care le pun ca sa le infrumusetez.

take it hour by hour.

Draga Ionel, acum nu e despre vise.

I have to say this. I have to say that after three years I still think of you. I also have to say that I lied to myself and to you when I said I had forgiven you. I haven't. I know I can't do anything about it, and neither can you, it just is. I don't even know how it would feel like to have forgiven you, but I am sure that I would know if this happened. I would feel free. I am still angry with me that I believed you so completely, and with you that you led me to believe it all. At times, I find myself still attracted to you, so attracted that in that very moment I would give anything to just make love to you one more time. I am sure that one day I will forgive you and I will look back at what happened as I look back at so many warm memories, with a peaceful nostalgia and much joy. I don't know what you are going to do with this. I just had to say it.

no natural born

Ma gandesc ca trebuie sa existe o mostenire colectiva. Ma uit la mine, ce dificil si angoasant imi gestionez proaspata independenta. Femeile independente! Ma uit si in jurul meu: nu le e usor, fiecareia in felul ei. Anxietati, reactii disproportionate, un anume fel de incrancenare, teama, efort suprasolicitant, si, mai presus de toate, o vizibila stare de a nu se simti bine in pielea lor. Nu si-au gasit inca firescul. Nu spun ca nu e calea cea buna, mi se pare evident ca e calea de bun-simt. Ceea ce spun e ca, deocamdata, devenirea cere efort. Cred ca fiicele noastre nu vor mai avea nicio problema.

I think I can only love you from a distance

Este, totusi, cutremurator sa constati ca tara ta nu inseamna mai nimic pentru restul lumii. Ma uit la stiri, si asta de un an. Nici un cuvant despre romania. Daca lumea aici e preocupata de alte parti ale lumii decat america de nord, deci ei insisi, atentia se indreapta in primul rand spre china, apoi spre estul mijlociu, spre india, spre tarile africane. Europa in general este destul de absenta. Atat cat e totusi prezenta, e prin cateva tari vest-europene. Romania nu e nicaieri. Un roman, cu tot ce inseamna el, inclusiv amprenta culturii in care s-a format, nu stie ce sa faca aici cu tot heritage-ul lui, altceva decat sa il uite sau sa il tina, introvertit, pentru sine. Am avut acest presentiment, nebazat pe nimic la o adica, imediat ce am venit. Am scris despre asta. Oblia ma indemna sa share, ca altfel nu au cum sa stie. Sa va spun ceva: nu intereseaza pe nimeni. Pacientza lor se opreste undeva la 3 fraze. E nevoie de o economie imensa de idei si cuvinte pentru a spune ceva despre o tara, mai ales tara ta, in 3 fraze. Incerc sa gandesc din perspectiva lor. Pentru ei, intreaga europa de est e un teritoriu misterios, oarecum intunecat, inform, abscons. Nu au repere in europa de est si nici nu par a le simti lipsa.

Pe de alta parte, e cutremurator si cand iti dai seama ca tara ta, care nu inseamna mai nimic pentru restul lumii, nu face niciun efort sa iasa din sine. E o tara intoarsa spre sine, care se autodevoreaza. Nu vede in afara si pare ca nici nu vrea sa vada, decat in cateva domenii anume, de altfel restranse. Daca vede totusi, o face negandu-se pe sine. Romania se priveste atat de mult in oglinda pana cand nu mai vede decat o suma de detalii cu care nu stie ce sa faca.

Si, cu toate astea, intr-un mod aproape mistic, cred in romania. Nu cred ca va deveni o cultura mainstream, nici o mare putere. (Nici nu mi-as dori, daca e pana acolo). Cred ca are potentialul sa devina o cultura mica, de nisa, de un exotism moderat. O tara bizara, putin excentrica, cu valori contrastante si oameni pe care nu ii uiti usor. Pentru moment insa lucrurile stau asa si asa :)

Asa e in orasele mici, probabil asa e si in orasele mici din marile orase. Te intalnesti pe strada cu unii oameni in acelasi loc la aceeasi ora. Programul nostru cotidian, repetitiv, disciplinat, ne uneste drumurile cu o regularitate care incet se transforma in familiaritate asteptata. Cand mergeam la scoala, in fiecare dimineata de la ora 8, ne intalneam cu ea aproape de blocul nostru. Mai tarziu am aflat ca era profesoara si preda intr-o localitate langa arad. Mergea, si ea, la scoala. Ne-a atras atentia pentru ca pur si simplu era imposibil sa nu iti atraga atenita. O fermitate in mers, o figura cu personalitate; fara discutie, emana teatralitate. Intotdeauna am fost atrasa de asemenea femei, nici nu m-am ostenit sa imi explic de ce. Era ca un dat.

Peste cativa ani, am cunoscut-o. Preda romana si germana. Eram in clasa a 12-a si ma pregateam pentru admitere la filologie. Un examen era la gramatica romana. Am stiut ca vreau sa ma duc la ore la ea, mai mult din curiozitatea de a o cunoaste, de a patrunde in casa ei, pentru ca, stiam lucrul asta, la fel de bine puteam sa ma pregatesc si singura. Se intampla, si nu rareori, sa te lovesti de o cu totul alta realitate decat cea asteptata, imaginata; sa fii dezamagit. Nu a fost deloc asa, dimpotriva. Am regasit aceeasi fiinta plina de teatralitate pe care mi-o imaginam. Gesticula larg, vorbea tare, gutural, ales. Casa, casa. Casa e ceva ce rar mi-a fost dat sa vad in arad pana atunci si de fapt nici de atunci incolo. Intr-o cladire veche, deja de cum urcam la etajul unde locuia i se simtea prezenta. Plante in vase minunate, obiecte decorative de un neindoielnic bun gust. Inauntru la fel. Avea o pasiune pentru obiectele artizanale autentice. O data pe an mergea la un targ la sibiu sau langa sibiu sa isi reaprovizioneze colectia. Multe carti, mobila veche, cuverturi, fara a fi o secunda apasator, intunecat. Eram topita de admiratie, fara sa ma pierd totusi. Cum sa te pierzi cand profesoara iti ofera la ore salata de fructe pe care tocmai a preparat-o? Cand dupa ora stai si vorbesti despre carti si locuri? Nu avea copii, posibil sa fi fost casatorita mai demult. Oricum, parea o fiinta care isi este suficienta siesi, de fapt nici nu stii cum ar fi aratat altcineva in preajma ei, permanent. Avea o mama, care locuia in casa, statea mereu in camera ei. Nu i-am stiut detaliile vietii personale; nu ca nu as fi vrut, dar nici nu tineam neaparat.

O intalneam pe strada si dupa ce am terminat liceul. Schimbam cateva cuvinte, imi spunea ca arat fantastic, ma chema sa mai trec pe la ea, mai mult ca un gest de curtoazie decat ca o nevoie reala de a avea oaspeti. Cred ca am mai trecut o data.

**
Acum, oricum, tot trecutul poate la fel de bine sa nu fi existat. Nimic de aici nu evoca nimic din trecut. Orasul meu intreg poate sa dispara, ca in jurul meu aici nu s-ar clinti un fir de praf.

Acum, oricum, stiu ca nu intalnesc pe nimeni pe strada. Asa incat, ce crud, in momentele cele mai crunte, imi devine aproape totuna daca stiu sigur ca niciodata nu voi mai intalni pe cineva pe nicio strada. E ciudat cand cineva dintr-un trecut disparut dispare cu totul. Atat stiu, ca acum casa-muzeu va ramane doar in mintea mea. Sunt intr-un fel inexplicabil fericita ca acum stiu sigur ca mintea mea e locuita, printre multe altele, multe multe prostii, de casa-muzeu.

is this love?

e aici un cuplu heterosexual de, cred ca, homeleshi. ea se imbraca in cel mai stupid mod cu putinta: o urma de cochetarie jalnica, o alta de saracie si jeg, o alta de nebunie pura. el ce sa mai zic. i-am vazut pe vaporas in cateva randuri. mi-a fost sila, asa cum imi e sila de saracia nordamericana, care nu are nimic, dar absolut nimic nobil sau artistic in ea. nu ii gasesti niciun farmec, dar nici unul. nici vreo justificare, in afara de cea patologica. in fine. i-am revazut pe vaporas si apoi pe strada de la balcon. acum mi s-a parut ca-i vad din nou, aciuiti in spatele blocului de vizavi, dupa gunoaie. nu stiu daca erau ei sau nu. s-au ridicat apoi si au plecat, doar pentru a se opri pe o banca mai incolo. ceea ce mi se pare totusi fascinant la ei e ca vorbesc unul cu altul tot timpul. nu se plictisesc impreuna. normal, nu discuta despre heidegger, nici despre advertising. prostii de-ale lor, de fapt de-ale oricui. insa vorbesc tot timpul. se inteleg perfect. nici nu mai stii ce sa crezi. cum au ajuns asa? era preferabil altfel? daca era altfel mai era la fel, in felul bun?

MŢR

Acum, daca as avea un copil intre 7 si 18 ani, l-as duce aici, in atelierul de creativitate de la Muzeul Ţăranului Român. Impardonabil, nici eu nu am fost pana acum. Dar asta e farmecul vietii, descoperi regreti inveti repari.

rosy retrospection

eu ce sa fac daca idealizez trecutul? daca chiar mi se pare mai bun? nu, ca ma gandesc si ca poate nu era tocmai mai bun, atata numai ca acuma el nu ma mai atinge. trebuia sa ma fac istoric. cel mai mult dintre toate mediile profesionale pe care le-am intalnit mi-au placut arheologii. relaxati asa, fara cacaturi si dusmanii in ei, oameni pentru care niste pietre de acum 1467 de ani sunt mai importante decat orice ce se intampla azi. deci au detasarea. pentru ca asta cred ca ma seaca cel mai tare la oamenii din prezent: incrancenarea. cum se lupta ca niste animale in jungla pentru un os*. parca nu ar ajunge la toata lumea. pai si poate nici nu ajunge, la ce multi suntem acuma. iata, asta e un motiv clar pentru care imi place trecutul. erau mai putini oameni. cand vezi ce rarefiate erau strazile, cum nu se inghionteau, nu-si respirau oamenii unii la altii in ceafa. si normal, imi mai convine ritmul de atunci. e incredibil, ca am recitit din Jurnalul lui Jeni Acterian, cate lucruri faceau oamenii intr-o singura zi pe vremea aia. dimineata se intalnea cu N, apoi venea si Al. si H., stateau la masa, apoi venea B. invatau germana, seara ieseau la un teatru, ramaneau la cineva, se mai deprima cu Cioran, si inainte sa se culce citea un roman. incredibil. si noi acuma avem impresia ca facem tot timpul ceva, ne agitam, si la finalul unei zile efectiv nu stii ce sa treci in agenda jurnal.

*(iar eu sunt printre ei!! si imi vine sa zic tine-ti osul, hai, nu am nevoie, dar am si eu, asta e faza).

stiu ca erau nedreptati mai mari in trecut, si in ala comunist de la noi, si si in asta capitalist de aici, in rest nu cunosc. acuma societatea incearca sa puna totul la punct, asa incat nimeni sa nu fie exclus, ceea ce e nobil, insa asta doar alunga un minus, intelegeti?, nu pune niciun plus. asa cumva, sa ne fie putin bine la cat mai multi, nu mult bine la putini. haha, poate plusul trebuie sa il pun eu, ca doar am conditii, acuma mi-a trecut prin cap. sa ma gandesc deci ce plus sa pun*.

*(m-am gandit! acuma totul e sa nu ma razgandesc hihi).

suntem toti aici !!!!

deci maine ma duc iar la cafeneaua pe care am descoperit-o langa mine, care are un aer european asa, adica sunt oameni pe terasa care par ca citesc de placere, nu ca sa avanseze in cariera. plus ca te lasa sa fumezi pe terasa. e acolo un tip, fumeaza aproape nonstop, el trece aici drept un ciudat, ceea ce aici nu e ok, stiti nu?, adica e ok sa fii altfel atata timp cat esti marcat etnic sau cumva, deci apartii vizibil unei categorii. in fine, tipul asta are alura de vamaiot, de care in ro. imi era lehamite, dar aici e o excentricitate care ma bucura. el vine si se pune la terasa, isi scoate mac-ul si incepe si se da pe net, am impresia ca face presa asiduu. eu stau inauntru, initial am mers acolo pentru ca era racoare iar eu in noua casa muream de cald, acuma nu mai mor ca mi-am luat aparatura. imi car laptopul pana acolo si ma pun pe messi vizibila!!, conversez, ma mai uit pe bloguri, mai citesc un ziar. cert e ca am iluzia de loisir, pe care aici nu o prea am, pentru ca: ea nu exista in general.

imi amintesc precis cum mi-am jurat eu cand am fost in ro. in iarna ca orice ar fi o sa vin la vara. dar in ro. gandesti intr-un fel si aici in alt fel, aici esti om responsabil. iar eu stau in casa mea care in fine incepe sa arate a casa de oameni, with all the pretty things, si ma gandesc cum era vara in ro. cu terase, beri, prieteni, amuzamente, amorezari, jocuri de cuvinte, ghioroc etc, stiti (sper!!). imi trece prin cap ca sunt o rasfatata, ca unii se bucura ca au ce manca si unde locui, dar ce sa fac daca in viata asta eu nu am suferit de foame si de frig si nici nu am facut razboiul si nici nu am trait vreo epidemie nimicitoare? deci asa. ca sa stiu, cum zice darius, un citat deja clasic din diana b. o inteleapta, daca vreti parerea mea. o ca deja delirez. si cum sa nu delirez cand aud la telefon de la casutza 'ceaaaaau k. suntem toti aici!', cum sa imi pastrez calmul. dar eu imi construiesc un viitor, da. ce fel de viitor, asta inca habar nu am, el se schimba de la o zi la alta in capul meu, insa, mare minune, ultima varianta de viitor s-a mentinut consecventa 3 zile.

acuma, cum spuneam, trebuie sa rezist gratios pana in 7 august, cand se va intampla ceva fain, apoi se mai intampla si pe 30 august, si apoi sper!! in octombrie, si dupa asta in decembrie, si apoi mai vedem, ca vine ianuarie care in genere e naspa, ca sa nu mai vorbim de februarie care e oribil, dar vine martie si apoi incep o noua viata si apoi ma distrez un pic si dupa aia efectiv incep o noua viata, din doua puncte de vedere, unul nu depinde de mine, dar celalalt da, ma rog, in masura in care orice depinde de mine, intelegeti. ca acuma imi vine in minte vorba nu stiu cui, ca mama imi tot zicea, ca 'dumnezeu atunci rade cel mai bine cand oamenii isi fac planuri', ceea ce sunt de acord, de aia eu si zic la orice plan 'doamne ajuta', macar in gand, adica sunt constienta ca nu pot eu planifica tot, dar chiar cred ca in mare masura planurile se realizeaza, si 1 la suta nu, si pentru acel 1 la suta nu cred ca trebuie sa ne retinem in a ne face planuri. plus ca am prins gustul :)

"Am început să uit care..."

minunat articolul lui lucian mîndruţă din dilema veche, marquezian aproape. despre rudele din cimitire cu care mai stai de vorba cand te apuca, fara sa te mai doara, fara sa iti mai pese prea tare ca ei sunt dincolo si tu esti aici. despre familiile mari de altadata care nu mai sunt decat niste legende. despre cum se sterg granitele intre atunci si acum, intre aici si dincolo. la 40 de ani ai lui... iar la cei 30 ai mei, cum incep sa se stearga, incet foarte incet, cele intre aici si acolo.