Asa e in orasele mici, probabil asa e si in orasele mici din marile orase. Te intalnesti pe strada cu unii oameni in acelasi loc la aceeasi ora. Programul nostru cotidian, repetitiv, disciplinat, ne uneste drumurile cu o regularitate care incet se transforma in familiaritate asteptata. Cand mergeam la scoala, in fiecare dimineata de la ora 8, ne intalneam cu ea aproape de blocul nostru. Mai tarziu am aflat ca era profesoara si preda intr-o localitate langa arad. Mergea, si ea, la scoala. Ne-a atras atentia pentru ca pur si simplu era imposibil sa nu iti atraga atenita. O fermitate in mers, o figura cu personalitate; fara discutie, emana teatralitate. Intotdeauna am fost atrasa de asemenea femei, nici nu m-am ostenit sa imi explic de ce. Era ca un dat.

Peste cativa ani, am cunoscut-o. Preda romana si germana. Eram in clasa a 12-a si ma pregateam pentru admitere la filologie. Un examen era la gramatica romana. Am stiut ca vreau sa ma duc la ore la ea, mai mult din curiozitatea de a o cunoaste, de a patrunde in casa ei, pentru ca, stiam lucrul asta, la fel de bine puteam sa ma pregatesc si singura. Se intampla, si nu rareori, sa te lovesti de o cu totul alta realitate decat cea asteptata, imaginata; sa fii dezamagit. Nu a fost deloc asa, dimpotriva. Am regasit aceeasi fiinta plina de teatralitate pe care mi-o imaginam. Gesticula larg, vorbea tare, gutural, ales. Casa, casa. Casa e ceva ce rar mi-a fost dat sa vad in arad pana atunci si de fapt nici de atunci incolo. Intr-o cladire veche, deja de cum urcam la etajul unde locuia i se simtea prezenta. Plante in vase minunate, obiecte decorative de un neindoielnic bun gust. Inauntru la fel. Avea o pasiune pentru obiectele artizanale autentice. O data pe an mergea la un targ la sibiu sau langa sibiu sa isi reaprovizioneze colectia. Multe carti, mobila veche, cuverturi, fara a fi o secunda apasator, intunecat. Eram topita de admiratie, fara sa ma pierd totusi. Cum sa te pierzi cand profesoara iti ofera la ore salata de fructe pe care tocmai a preparat-o? Cand dupa ora stai si vorbesti despre carti si locuri? Nu avea copii, posibil sa fi fost casatorita mai demult. Oricum, parea o fiinta care isi este suficienta siesi, de fapt nici nu stii cum ar fi aratat altcineva in preajma ei, permanent. Avea o mama, care locuia in casa, statea mereu in camera ei. Nu i-am stiut detaliile vietii personale; nu ca nu as fi vrut, dar nici nu tineam neaparat.

O intalneam pe strada si dupa ce am terminat liceul. Schimbam cateva cuvinte, imi spunea ca arat fantastic, ma chema sa mai trec pe la ea, mai mult ca un gest de curtoazie decat ca o nevoie reala de a avea oaspeti. Cred ca am mai trecut o data.

**
Acum, oricum, tot trecutul poate la fel de bine sa nu fi existat. Nimic de aici nu evoca nimic din trecut. Orasul meu intreg poate sa dispara, ca in jurul meu aici nu s-ar clinti un fir de praf.

Acum, oricum, stiu ca nu intalnesc pe nimeni pe strada. Asa incat, ce crud, in momentele cele mai crunte, imi devine aproape totuna daca stiu sigur ca niciodata nu voi mai intalni pe cineva pe nicio strada. E ciudat cand cineva dintr-un trecut disparut dispare cu totul. Atat stiu, ca acum casa-muzeu va ramane doar in mintea mea. Sunt intr-un fel inexplicabil fericita ca acum stiu sigur ca mintea mea e locuita, printre multe altele, multe multe prostii, de casa-muzeu.