Nootka Team, octombrie, 2006

Trecut/viitor La Miki IMC 22,3 la farmacie 'Futetichefu’ The music - catedrala Almost no drinking David Lynch Petrecerea Golul de timp (2h) Marmorata si frunzele Freak? Depression in and out Bulevardul de minim zece ori Placa si bretonul Poze autopoze poze in poze (in curand pe flickr) Atat de multa cola Tellemake Myspace Vine noiembrie Rererereading Jeni Acterian Drumul pe strada cu pianul Japonezii Marele dor de Ionuka Zacusca de dimineata
Imi vine de fapt sa va scriu un omagiu Miki, Alex, Bogdan, Marian
Nootka Team, octombrie, 2006

Una din acele dupa-amieze perfecte

Poate arata asa: un film emotionant pentru o cauza nobila, intr-o sala de cinema cu cinci oameni in total, rece, dar ce mai conteaza?; afisul de la film, un carton ars la margini, pentru efect, scris de mana cu carioca rosie si albastra, intre linii trasate cu rigla si creion; apoi cu miki la kf, baut black erik's, preferatul nostru, si ascultat lali puna, un album pe care nu il stiam; afara sunt 24 de grade si niste culori de ti se taie respiratia; un telefon de la o prietena veche despre care credeai ca, din nu stiu ce motiv obscur, e suparata pe tine; gandul ca poimaine nootka team va fi aici. Intr-o astfel de dupa-amiaza simt cum parul mi se regenereaza de la sine.

Obsesión

Obsesiile care ma traverseaza: Ignatius J. Reilly, personajul central din 'Conjuratia imbecililor', piesa 'No Cars Go' / The Arcade Fire, starea parului meu, colectia 'Cotidianul', protejarea limbii romane, posibila depresie, emigrare Canada, varii ipohondrii. Fiecare ar merita un post separat, unele il vor si avea, poate.

The Arcade Fire - my love

I-am ascultat si seara si dimineata, si cand eram ocupata cu ceva si cand nu faceam nimic altceva, am ascultat si 'Funeral', care e o capodopera de album, si, de doua zile, primul lor EP, 'The Arcade Fire', le-am recunoscut instantaneu piesa in Six Feet Under. Imi sunt foarte dragi acesti baieti si fete, si nu imi pot imagina ca in aceasta viata nu voi fi la un concert al lor.

P.S. Aceasta fotografie e dintr-un concert in Atlanta.

Acel narator ideal

'Durabila iubire' a lui Ian McEwan se citeste pe nerasuflate. Povestea te prinde si e magistral spusa. Omul de stiinta, cu o slujba de succes ca jurnalist, cu o sotie frumoasa, inteligenta, echilibrata si specialista in Keats, cu un apartament de invidiat in Londra, este martorul unei tragedii in care, moral, se simte implicat. Mai mult, un alt implicat moral, dezvolta o fixatie pentru el, cunoscuta clinic ca sindromul de Clérambault (erotomanie), insotit de delir religios. De aici o suma de situatii...

Insa nu povestea in sine conteaza, ci personajul-narator. Acel narator care observa si numeste lucrurile in toata fibra lor ascunsa, care sesizeaza particulele infinitezimale din relatiile dintre oameni, ironic si cinic, care are acea ingaduinta usor superioara fata de semeni si le detecteaza cu precizie slabiciunile, care debiteaza adevaruri elegant formulate, care intelege tot ce misca. Acel narator ideal care te capteaza, te vrajeste, cu care, fara sa isi dea seama, orice cititor e mandru sa se identifice, printr-un misterios transfer. Il cunoasteti?

Si totusi, Capitolul Unu e de o emotie desavarsita.

'Visul unei nopti de vara’

'Visul unei nopti de vara’, la care am plans de nu ma puteam opri cand s-a terminat visul si toti s-au trezit, apoi langa viobar, pe canapea, pentru ca nu mai erau locuri inauntru, cu miki si ioana, dintr-o incapere se auzea un jazz involburat si dansant, aveam un cos de gunoi in fata unde scrumam, un preot ne povestea despre rege si regina, il vedeam pe adelin rasturnat pe scaun si fumand, fumam si eu, ana avea sosete exact ca mine, ioana dormea dar auzea tot, mai veneau dinauntru oameni care credeau ca se danseaza, mie inca imi venea sa plang de la vis, muzica a devenit mai electronica, cred ca 'visul unei nopti de vara’ este una din cele mai complete piese de shakespeare.

Preaplin

Nu stiu daca intelegeti ce inteleg si eu prin preaplin. Preaplin e atunci cand esti fericit ca ai ajuns in camera ta si ai pornit winampul si asculti muzica ta, si cand gasesti in geanta o punga goala de popcorn si iti amintesti ca ai mancat popcornul cand iti era foarte foame si ai avut decenta sa nu arunci punga pe jos, si cand stii ca maine ai foarte foarte mult de lucru si multi oameni te vor enerva cu probleme pe care tu nu le consideri probleme, si cand vezi 'durabila iubire' de ian mc ewan pe masa si te bucuri doar la gandul ca o vei citi, si cand iti aduci aminte de replica 'mori scarbosenie, mori in chinuri' din 'cum mi-am petrecut sfarsitul lumii’, si cand iti imaginezi cum o sa ai o casa a ta, casa-casa, cu pomi si legume in curte, si cand ai o idee clara despre un post dedicat unui vechi prieten, si cand fumezi cu atata placere ca nu se poate descrie, si cand vezi pe flickr prieteni si sunt foarte frumosi, si ca ai ascultat pareri despre teatru si nu ti-au convenit si ai spus-o, si, doamne, toate astea se intampla in nici cinci minute.

"Conjuratia imbecililor", John Kennedy Toole

Aceasta carte este geniala. Nu buna, nu profunda, nu metaforica, nu interesanta, ci geniala. Stii asta de la primele 24 de pagini. Ignatius J. Reilly este un personaj genial. Si asta stii de la primele 24 de pagini. Insa mai stii ceva, tot de la primele 24 de pagini. Traducerea romanesca este oribila. (Si, tin sa precizez, nu fac parte dintre cititorii fandositi in privinta unei traduceri). Pur si simplu te impiedici in lectura de tot felul de incercari scremute de a reda oralitatea stilului.

Dragi filologi, traducatori, simtitori intr-ale limbii romane, prieteni,
Va supun atentiei urmatoarele exemple:

Aău, nu mă-nnebuni! Tre’ să fii aici pen’ ceva. Pe negrii-i aduc tot timpu’ degeaba, da’ mneata, dom’le, tre’ să fii aici pen’ ceva.

Şi paznicu’, cred io, e to’ comuis’, adică d-ăla de-şi ucide şi pe ta’su!

Am venit pen’ slujba aia de portar pen’ care aţ’ dat anunţu’ la ziar.

Ei?

Locuri

Sunt locuri pe care le simt familiare, altele de care sunt straina. Si sentimentul e extrem: ori imi sunt foarte foarte familiare, ori imi sunt foarte foarte straine. Nu conteaza unde sunt locurile, daca le cunosc sau nu, daca e curat sau nu, daca arata bine sau nu, daca sunt noi sau vechi, daca am auzit de ele sau nu. Stiu imediat si cu maxima precizie daca un loc imi transmite familiaritate sau strainatate. Am exemple cu nemiluita din realitatea inconjuratoare. Insa acum am un exemplu din lucrarile unei artiste, Julie Blackmon, ale carei fotografii (toate cele 25, fara exceptie) m-au transportat fulgerator intr-un univers atat de familiar, desi nu stiu sa-l fi trait vreodata. Paradiziac.

Prelungesc (vara)

E pentru prima oara cand tin sa prelungesc vara cat pot. Mi-a intrat in cap ca numai vara traiesc cu adevarat. Azi, 1 octombrie 2006, la cele 27 de grade cate erau la pranz, m-as fi dus la ghioroc sa stau la plaja si sa inot. Nu ma indur sa renunt la sandale. Insist, chiar si seara, sa stam afara, la terasa. Incerc sa sar cumva peste intervalul 7 jumate 8 jumate, ca sa nu imi dau seama ca se intuneca, totusi, devreme. Hainele le intind afara, pe balcon, chiar daca trebuie sa stea acolo doua trei zile ca sa se usuce. Inca nu m-am resemnat ca nu mai merg la strandul din moneasa sa stau la soare si sa intru in apa.

Imi amintesc acum de niste vise pe care le-am tot avut de-a lungul timpului, in care daca mureau oameni dragi, incercam prin orice mijloace, infantile dar poate de aceea foarte incapatzanate, sa le mentin aparenta de inca-in-viata. Ii puneam la masa in posturi care imitau firescul, vorbeam cu ei, ma prefaceam ca imi si raspund. Scuze daca suna macabru, mie mi se pare poetic de-a dreptul.

Toate astea tin de o imensa dorinta a mea de a forta prelungirea unei realitati frumoase, bune si drepte, si de a nu-i accepta sfarsitul.