coming-of-age

nu e nimic legat de tineretea trupului. nu m-a interesat nici atunci, nici acum si am temei sa cred ca nu ma va interesa nici de acum incolo.

e vorba despre adolescenta si situatiile ei.

de doua ori am avut confirmarea clara ca sunt acolo, ca e de fapt varsta mea, imi e un pic rusine de asta, cum imi e rusine de orice inadecvare, imi e si frica, din acelasi motiv, frica de inadecvare. cred ca am impresia ca daca faci lucrurile atunci cand trebuie nu are ce sa ti se intample foarte oribil si ceilalti te inteleg si esti ok.

prima confirmare a fost cand aveam 27 de ani, eram la ziar, si am fost cu trupa de teatru de adolescenti in franta. la inceput eram terifiata, cum o sa ma pot intelege cu ei, eu nu mai stiu sa vorbesc cu adolescentii, nu mai stiu ce le place, o sa ma fac de ras. ah. ah. nicidecum. nu mi-a luat nici o zi sa ma 'integrez'; ma interesa realmente tot ce discutau, imi placea febrilitatea lor, problemele lor (aproape in totalitate de 'relatii') mi se pareau cele mai valabile si poate singurele valabile.

a doua a fost alaltaieri cand am vazut un film, ceea ce indeobste numim coming-of-age. nu am putut sa neg. absolut tot ce se intampla acolo, tot ce vorbeau, toate exagerarile, problemele, situatiile, dramele, tot tot tot era supervalabil si ma interesa ca mai demult lucrurile 'de viata si de moarte'.

acum iau distanta. iau distanta, stiu cum evolueaza lucrurile, stiu in general si cum se termina, nu mai pot vorbi despre 'fericire', 'iubire', samd. nu mai sunt nici adolescent nici om mare. nu mai pot sa am nici extazele adolescentei si credinta infinitatii posibilitatilor, nici ritmicitatea placiditatea calculul de om mare, nu ma pot ralia la mobilele oamenilor mari, nu-i pot lua in serios, abia daca ii pot imita.

rational inteleg aproape tot ce tine de lumea oamenilor mari, dar sunt in afara, sunt in afara si ma mir, altceva nu pot sa fac.

mai demult ne amuzam intre prieteni cu 'testul cu desertul'. se voia o reprezentare a cum iti vezi tu perioada tineretii. finalul testului simboliza finalul tineretii. 'desertul se termina. cum e?'. asta era ultima intrebare. imi amintesc foarte clar (stiu ca e ridicol, tot testul, tot, totusi imi amintesc), ca eu nu am putut sa vad cum e cand se termina desertul. oricat s-a insistat, 'totusi cum e', eu continuam cu 'la fel, e tot desert'. poate doar intrasem prea mult in atmosfera :)

**
daca copilaria e in manifestarile ei o varsta a ritualurilor, poate si pentru ca e modelata de oamenii mari, in adolescenta ritualurile sar in aer. e varsta la care regulile in relatia cu sine si cu ceilalti scapa de sub control. in adolescenta 'exploram' si asta e firesc. ce urmeaza apoi, ce urmeaza asa incat explorarea se sfarseste si 'ne instalam'? ce frica colosala ne opreste ne tine in loc? ce am fi putut invata acumula in cativa ani doar, incat sa ne indreptateasca sa pretindem ca acum stim?