Am revenit dintr-un loc mirific (in sine) si acum ma pregatesc efectiv

ma gandesc in permanenta la lumea oamenilor mari in care traiesc acum, ma gandesc cu spaima, e spaima ca eu niciodata nu o sa pot fi asa si nu o sa pot face lucrurile in felul lor. felul lor e ferm si pare precis, sigur de sine. in acelasi timp in acelasi timp in ochi le licareste din cand in cand, dar f. observabil, frica. frica asta imi da fiori. nu am vazut multe lucruri la viata mea (nici epoca nici circumstantele personale nu mi-au oferit), insa frica asta e lucrul cel mai infiorator pe care l-am putut vedea pana acum. poate faptul in sine nu ar trebui sa ma deranjeze sau ma rog ar trebui sa il inregistrez sec, insa chestia e ca eu ma molipsesc si in secunda urmatoare, desi nu stiu exact despre ce anume frica e vorba, o simt si in ochii mei, parca devenim doua animale inspaimantate una de alta. nu ne infruntam, dar ne e mare mare rusine.

cel mai bine a fost atunci cand m-a chemat sa aranjam piesele de la joc, piesele colorate, si ne-am asazat pe pat si am inceput sa aranjam piesele, s-a insinuat si o competitie, am ras de asta, si apoi totul s-a linistit, eram calmi si nu ne mai era frica.

dupa aceea, cand cineva (altcineva) mi-a spus soptit numai mie la ureche ca nu poate sa dea oaspetilor carti de vizita pentru ca ar insemna sa taie de pe ele numele iubitului care a murit. mi-a zis ca nu poate taia numele si i-am spus ca nici nu trebuie. 'my dear'.

lucrurile astea se spun in soapta si numai la ore tarzii.

cu timpul tot ce am trait deja se aduna, normal, si noi trebuie sa ducem toate lucrurile astea, ceea ce e foarte greu, chiar e greu, si devine cu atat mai greu cu cat nu ai voie (asa e regula nescrisa, spiritul epocii), nu ai voie sa le spui sa le arati, trebuie sa te arati puternic. insa e foarte greu, spre imposibil, sa fii puternic la modul real, cei care sunt sunt niste minunati, ma inclin, insa ei sunt foarte rari, ceilalti se prefac si se chinuie sa fie. eu am numai 31 de ani si deja mi se pare ca am o gramada de lucruri de dus, lucruri carora ma mir uneori ca le-am supravietuit, si imi dau seama ca lucrurile cu adevarat cumplite inca nici nu mi s-au intamplat. inima noastra e fragila si ar trebui sa tinem seama de asta.

cel mai bine ma simt in camera mea, in magazine si la film.

acum sunt in camera mea.

ma pregatesc ptr. ro. unde plec maine, in drum ma opresc la amsterdam sa ma intalnesc cu philippe si stingo, ma bucur, sunt doar 7 ore dar mai bine decat nimic (asa gandesc acum). apoi ajung la budapesta, unde sper din toata inima sa nu imi piarda bagajele ca data trecuta, pentru ca a doua zi plec la bucuresti, unde ma intalnesc cu: marian, emilian, miki, alexedi, stef, norbi. va fi si darius, dar cu alte treburi decat distractia. apoi revin la ar. unde stau cu mama, ma vad cu tata la cafele, ma plimb pe bd. revolutiei si ma duc la teatru si in joys, mergem si la tm. la o distractie. se vor intampla lucruri si eu voi fi fie euforica, fie moderat euforica, pentru ca voi sti ca orice lucru s-ar intampla eu pe 2 nov. voi fi aici si pe 3 nov. voi fi din nou pe vaporas in drum spre lucru, totul continuand asa pana cand ma decid sa iau drumul vietii adrenalinice in care nu imi e frica de nimic.