Am inceput sa formulez un context (si inca ceva).

Lola plange ca vrea afara din camera mea. Nu are voie afara, pentru ca a venit femeia care o ajuta pe mama si careia nu ii plac pisicile, cred ca in general nu ii plac animalele de casa. Daca ma gandesc bine, nici mie nu mi-ar placea neaparat animalele de casa ale altor oameni, decat ale prietenilor mei.

M-am spalat pe cap si cat ma spal pe cap ma gandesc, e o gandire pe care nu o conduc neaparat eu, superatent aproape obsesiv, ci mai degraba o las sa curga. Ceea ce am formulat totusi a fost inlantuirea de motive pentru care viata mea peste ocean :) a fost cum a fost. Nu faceam lucrul asta ca sa ma disculp (nici nu se pune problema asa), ci ca sa imi explic tot contextul care, suprapus pe structura mea, a dus lucrurile unde le-a dus, si sunt convinsa ca eu nu voi mai fi cum am fost de acum inainte. Dar oricum cu varsta ne schimbam, ne pierdem inocenta si spontaneitatea, capacitatea de a ne entuziasma, asa incat eu oricum m-as fi schimbat, poate nu in sensul asta, poate nu asa drastic. (Inca nu pot evalua cat de drastic, totusi).

Insa de la altceva am pornit. De la cum gandurile cand ma spal pe cap au tendinta sa curga. Punctul in care ele au curs astazi a fost acelasi in care au mai curs intr-o seara de marti, in august, la V. A fost, atunci si acum, un moment de revelatie, o pot numi asa, de data asta nici nu vad ce alt nume as putea sa ii pun. E o revelatie care, ca toate revelatiile, te copleseste, si e posibil sa te indoiesti de ea, cu o minte atat de exersata in rational si gandirea logica liniara argumentativa.

Atunci, ca si acum, revelatia a fost (si lucrul asta poate fi citit in cartile de spiritualitate, dar pe mine ma lasa rece), revelatia a fost deci ca vidul, despre care am mai vorbit aici, se poate umple total cu esente si aparente de natura divina. Stiu ca, in ziua de azi, e un subiect foarte foarte sensibil, ne rusinam sa si vorbim despre el, cum ma rusinez eu acum, de aceea ma opresc.

Un asemenea moment, daca poate fi pastrat, te elibereaza de toate spaimele. Te lasi. Intelegi definitiv ca nu poti controla totul. Ce incerci sa controlezi poate sa iasa sau poate sa nu iasa. Daca iese e bine, daca nu iar e bine. Genul asta de atitudine.

Vorbesc atata despre spaima, pentru ca am simtit-o. O simteam intr-un fel in V. (spaima vietii de zi cu zi, spaima de a fi neadecvata intr-un mediu nou), in alt fel aici in ro. de cand am venit (spaima de a nu corespunde unor asteptari, de a claca in fata oamenilor din orasul meu). La astea se adauga spaima de viitor, care la mine nu este pe atat de cert pe cat mi-as dori. Insa la cine e viitorul cert? Tin minte ca fumam pe balcon la V. si ma uitam la blocul de vizavi unde locuiau in majoritate oameni tineri cupluri. Ma gandeam cu o oarecare invidie la ei, ca mi se parea, aveam certitudinea, ca ei au un viitor bine trasat, ferm, clar si eu nu, numai eu nu. Pana cand, la un moment dat, am avut revelatia (si asta a fost neindoielnic o revelatie), ca nici ei nu au niciun viitor cert, ca de fapt nimeni nu il are. Poate pentru moment aveau o oarecare stabilitate, pe care eu nu o aveam, dar altii nu o aveau nici macar atat, insa lucrurile se pot schimba de la o clipa la alta. In secunda urmatoare poti primi un telefon care sa iti dea o veste oribila si sa iti pierzi mintile. In ziua urmatoare poti afla un diagnostic care sa iti schimbe total viata. O secunda de neatentie si poti iesi de pe sosea cu masina. Viata tuturor este foarte fragila, asta a fost revelatia. Viata este fragila, si tot ce putem face este sa nu ne gandim la asta.

Cand scriu totul se calmeaza.

Unde o sa ma duc as vrea sa scriu in fiecare dimineata sau dupamasa (nu noaptea) si si in felul asta sa ma vindec, sa las sa treaca lucrurile prin fata mea, sa le observ si sa fac de mancare pentru philippe. El ar vrea oricum foarte mult ca eu sa scriu insa nu pe blog, poate are dreptate.