A doua saptamana

azi m-am trezit si imediat am stiut ca maine plec.

aici nu a fost asa cum ma asteptam, ceea ce ar trebui sa imi intareasca o convingere despre care voi scrie mai incolo, anume aceea ca nu are rost sa iti faci planuri.

la ce ma asteptam am si scris: voi fi euforica, sau moderat euforica. cat departe am fost... aici la inceput, aproape o saptamana, nu mi-am gasit locul, un loc dupa care am tanjit 10 luni, nu mi-am regasit firescul comunicarii cu oamenii. am avut si niste stari care mi-au dat de inteles ca nu e cazul sa ma lansez in niciun fel de euforie, mai mult, ca nu pot sa ma lansez in euforii cat stau aici. e bine cand intelegi in fine ca lucrurile nu merg conform planului. nu am fost la dans (club de noapte hihi), nu am fost la teatru, lucruri pe care bagam mana in foc ca le voi face. in fine. s-a inteles ideea.

au fost cateva momente, in a doua saptamana, in care in mod neasteptat s-au refacut conexiunile pierdute (radacinile cum se spune), de ex. cand am stat cu tata pe terasa de la astoria, cand am fost cu ioana la zerind sa ia ceva de la farmacie, cand m-am plimbat prin piata si am vazut lazile de mere si lazile de varza si crizantemele bordo, cand am venit de la arad la timisoara cu marius cu masina, cand am intrat intr-un magazin cu cd-uri in piata si era 'suparat suparat sunt doamne iara suparat' (pe bune), cand m-am plimbat pe mal si m-am uitat sa vad daca mai e deschisa terasa de la ratio, cand am stat cu miki la ea in bucatarie si am facut planuri despre cand facem copii ca sa nu plictisim pe altii cu povestile noastre de mame obsedate, si au mai fost, probabil.

conexiunile se refac greu, dar ele se refac.

si acum cred ca pot vorbi despre planuri, care e o discutie mai larga, nici nu stiu daca o pot formula asa cum trebuie. eu am trait 1 an jumate din plan in plan, planul imi oferea certitudine, plus ca e modelul nordamerican, deci m-am molipsit. de la planul pe ziua de azi, pe saptamana in curs, pe luna in curs, pana la Cand Vin In Romania. planurile, normal, trebuiau sa iasa, si cum le intocmeam realist si inteligent si apoi le urmam cu strictete, eventual le mai adaptam in detalii, ele ieseau. mi-au iesit toate planurile. de aceea am inceput sa prind gust, sa ma cred chiar un mic dumnezeu care tot ce vrea se si intampla. numai ca, numai ca, la un moment dat, lucrurile au scapat de sub control, fara ca eu sa inteleg de ce si cum si ce se intampla cu mine. prin iulie. am ignorat si am continuat cu planurile maniacale aproape, desi simteam in fiecare secunda (deja stiam ca ceva nu e in regula) ca nu ma bucur, ma bucurau de alfel din ce in ce mai putine lucruri (cu ionuka si maikel la montreal a fost poate singurul dupa luna iulie, ah, si concertul radiohead, si philippe desigur). planul era sa ma bucur nelimitat si euforic in romania in octombrie. cum am spus deja nu a fost asa. tot esafodajul a colapsat. una din explicatii e ca aici in romania nu se traieste dupa plan, de la ce discutam la bere pana la votul uninominal. mi-am dat seama in fine ca nu tine, nu tine sa iti duci viata ca un excel sheet, scuze din inima ptr. comparatia f. ieftina.

faptul ca mi-am dat seama deocamdata nu e suficient. inca nu pot sa ma las, sa las bara. inca planul e in sangele meu, inca vreau sa stiu cu maxima exactitate ce fac in decembrie, 16, la ora 4.30 dupamasa. asa am trait 1 an jumate... normal, trebuie sa stii ce faci maine, in linii mari, sau cand pleci dintr-un oras cu avionul, nu de alta dar trebuie sa iti iei bilet, samd intelegeti. insa nu poti sti tot, nu poti controla tot, e nebunie curata, e un pacat.

ACUM: in urmatoarea luna va trebui sa ma tin de niste mici planuri, ca acum chiar trebuie sa iasa lucrurile asa cum trebuie, si apoi pot sa ma las, sa las bara, nu ca pot, dar trebuie, am inteles ca trebuie, si deci sa nu imi fie frica. cred ca daca reusesc asta dupa aceea nu imi va mai fi frica de nimic, de nimic ce tine de viata pamanteana se intelege.