Am inceput sa formulez un context (si inca ceva).

Lola plange ca vrea afara din camera mea. Nu are voie afara, pentru ca a venit femeia care o ajuta pe mama si careia nu ii plac pisicile, cred ca in general nu ii plac animalele de casa. Daca ma gandesc bine, nici mie nu mi-ar placea neaparat animalele de casa ale altor oameni, decat ale prietenilor mei.

M-am spalat pe cap si cat ma spal pe cap ma gandesc, e o gandire pe care nu o conduc neaparat eu, superatent aproape obsesiv, ci mai degraba o las sa curga. Ceea ce am formulat totusi a fost inlantuirea de motive pentru care viata mea peste ocean :) a fost cum a fost. Nu faceam lucrul asta ca sa ma disculp (nici nu se pune problema asa), ci ca sa imi explic tot contextul care, suprapus pe structura mea, a dus lucrurile unde le-a dus, si sunt convinsa ca eu nu voi mai fi cum am fost de acum inainte. Dar oricum cu varsta ne schimbam, ne pierdem inocenta si spontaneitatea, capacitatea de a ne entuziasma, asa incat eu oricum m-as fi schimbat, poate nu in sensul asta, poate nu asa drastic. (Inca nu pot evalua cat de drastic, totusi).

Insa de la altceva am pornit. De la cum gandurile cand ma spal pe cap au tendinta sa curga. Punctul in care ele au curs astazi a fost acelasi in care au mai curs intr-o seara de marti, in august, la V. A fost, atunci si acum, un moment de revelatie, o pot numi asa, de data asta nici nu vad ce alt nume as putea sa ii pun. E o revelatie care, ca toate revelatiile, te copleseste, si e posibil sa te indoiesti de ea, cu o minte atat de exersata in rational si gandirea logica liniara argumentativa.

Atunci, ca si acum, revelatia a fost (si lucrul asta poate fi citit in cartile de spiritualitate, dar pe mine ma lasa rece), revelatia a fost deci ca vidul, despre care am mai vorbit aici, se poate umple total cu esente si aparente de natura divina. Stiu ca, in ziua de azi, e un subiect foarte foarte sensibil, ne rusinam sa si vorbim despre el, cum ma rusinez eu acum, de aceea ma opresc.

Un asemenea moment, daca poate fi pastrat, te elibereaza de toate spaimele. Te lasi. Intelegi definitiv ca nu poti controla totul. Ce incerci sa controlezi poate sa iasa sau poate sa nu iasa. Daca iese e bine, daca nu iar e bine. Genul asta de atitudine.

Vorbesc atata despre spaima, pentru ca am simtit-o. O simteam intr-un fel in V. (spaima vietii de zi cu zi, spaima de a fi neadecvata intr-un mediu nou), in alt fel aici in ro. de cand am venit (spaima de a nu corespunde unor asteptari, de a claca in fata oamenilor din orasul meu). La astea se adauga spaima de viitor, care la mine nu este pe atat de cert pe cat mi-as dori. Insa la cine e viitorul cert? Tin minte ca fumam pe balcon la V. si ma uitam la blocul de vizavi unde locuiau in majoritate oameni tineri cupluri. Ma gandeam cu o oarecare invidie la ei, ca mi se parea, aveam certitudinea, ca ei au un viitor bine trasat, ferm, clar si eu nu, numai eu nu. Pana cand, la un moment dat, am avut revelatia (si asta a fost neindoielnic o revelatie), ca nici ei nu au niciun viitor cert, ca de fapt nimeni nu il are. Poate pentru moment aveau o oarecare stabilitate, pe care eu nu o aveam, dar altii nu o aveau nici macar atat, insa lucrurile se pot schimba de la o clipa la alta. In secunda urmatoare poti primi un telefon care sa iti dea o veste oribila si sa iti pierzi mintile. In ziua urmatoare poti afla un diagnostic care sa iti schimbe total viata. O secunda de neatentie si poti iesi de pe sosea cu masina. Viata tuturor este foarte fragila, asta a fost revelatia. Viata este fragila, si tot ce putem face este sa nu ne gandim la asta.

Cand scriu totul se calmeaza.

Unde o sa ma duc as vrea sa scriu in fiecare dimineata sau dupamasa (nu noaptea) si si in felul asta sa ma vindec, sa las sa treaca lucrurile prin fata mea, sa le observ si sa fac de mancare pentru philippe. El ar vrea oricum foarte mult ca eu sa scriu insa nu pe blog, poate are dreptate.

Steaua

tot ce se va depune de acum inainte va fi depus cu grija, cu grija de a fi frumos si bun,

nu mai cred ca am supraputeri si ca eu voi inalta mainile spre cer triumfator ca in shawshank redemption.

ce trebuie sa se intample nu are nimic deosebit.

taiasem toate conexiunile, daca va intereseaza va pot spune si cu ce si in ce ordine, pana nu a mai ramas nimic. orientalii spun ca acest nimic este bun dar eu nu sunt oriental si pentru mine nu a fost bun.

acum ma repar.

stiu ce e mai imporant pentru mine, iar lucrurile astea sunt batute in cuie pe viata, si nu ma intereseaza ce zice nimeni pe subiectul asta.

vreau sa nu imi mai fie frica de nimic, daca mie nu imi mai e frica de nimic eu pot sa salvez omenirea, exagerez desigur.


ieri a venit darius la noi si am stat cu el si cu mama si am vorbit si rana mea se inchidea imi si venea sa plang. acum ma duc cu ioana undeva dupa chisineu-cris la un medic ungur batran sa ia ceva pentru irina, fetita ei pe care inca nu o cunosc.

I, II, III, IV. Lola.

lucrurile decurg lin, asta si pentru ca le ajut eu sa decurga asa.

altfel ar fi cum a si fost, ceea ce e intolerabil, asa incat trebuie sa accepti ce e, numai sa fie ceva.

stiu ca suna f. eliptic si misterios, sunt lucruri pe care numai asa pot sa le spun, altfel m-ar agresa si pe mine si pe voi si nu are rost.

cine a trecut pe acolo, stie despre ce vorbesc, stie sigur, cine nu mai bine sa nici nu afle si sa trecem deci mai departe.


daca trebuie sa ma obisnuiesc cu un gand este ca toata chestia aia care deja tinea de prea mult timp e pe cale sa se termine, mai sunt detaliile. ca 'viata e frumoasa' eu nici nu mai luam in calcul, era ceva care mi se parea istorie. viata trebuia sa fie cel mult suportabila.

ei bine nu e asa. slava cerului ca nu e asa, daca ar fi asa chiar nu ar mai avea niciun rost nimic.

poate o sa pun aici o conversatie pe messi ca sa ne edificam cu totii.

acum gandurile mele sunt limpezi, desi poate nu pare, dar va asigur ca sunt.


am scris un fel de scrisoare, gen 'despartirea de romania', daca as avea un minim gust al patetismului as si publica-o (publish). era vorba despre faptul ca romania nu e ceea ce am crezut 10 luni ca e, acel loc minunat in care eu sunt fiinta deplina inima mea se deschide si inteleg si simt fiecare intonatie din vocea oamenilor. nu e asa. e un loc in care inteleg si nu imi place ce inteleg, in care oamenii fie ca au bani fie ca nu au, sunt obsedati de bani, ei sunt agresivi si e o agresivitate care se perpetueaza parca nu mai are oprire. oamenii aici stiu tot, nu au nici cea mai mica indoiala in privinta dreptatii lor. cam asta e romania, in afara de cativa oameni, pe care i-as lua cu mine afara de aici, si probabil alti oameni pe care nu ii cunosc, si niste dealuri sau vai, sau melancolii de o secunda.

as fi vrut sa scriu ca imi pare rau ca e asa, dar imi dau seama ca nici macar nu imi pare rau, ca de fapt nu imi pasa.


asta e acum, cat o astept pe mama sa vina de la scoala si ma uit ce mai face pisica noastra pe care a luat-o darius de la aeroport si a adus-o acasa, o cheama Lola.

cum e cand nu mai esti singur si lucrurile grave se disipeaza

asa s-a si intamplat, am stat in amsterdam 7 ore si m-am intalnit cu philippe si stingo, cu care a fost ca in 1998 (cu 10 ani in urma!!) cand ne-am cunoscut in drumul taberei, e minunat ca trei oameni sa se regaseasca asa dupa atata timp si lucrurile in esenta sa fie totusi neschimbate. ne-am dus la casa cu patul din bucatarie, apoi ploua si am iesit la belgique unde am baut bere pe bancuta din fata si ne faceam poze si vorbeam SERIOS (analizam situatia si faceam planuri), mie inca nu imi venea sa cred ca exista atata relaxare pe lume incat sa bei bere in fata barului pe bancuta fara sa o ascunzi ipocrit in pahar de starbucks. apoi am fugit la aeroport.

acasa am dormit de la 4 dimineata la 4 dupamasa.

la 8 am plecat la bucuresti, la aeroport am vazut o pisica fara stapan care ar putea deveni pisica noastra, ptr. mama. pe avion cu darius.

la bucuresti in primul rand a fost marian si outfitul, apoi a fost casa (ah ah ah o minune un vis) apoi emilian (alt vis). aici deja imi e greu sa scriu pentru ca aici intra in scena prietenii si cand e vorba de prieteni totul se disipeaza si formularile nu isi mai au rostul pentru ca pur si simplu te simti bine si nimic nu mai are vreo gravitate. a avut totusi gravitate (theattentivedreamer e un blog al gravitatilor) ca eu nu am mai recunoscut comportamente si vorbiri din ro. din bucuresti mai precis, m-a tulburat peste masura agresivitatea oamenilor si masinilor, intrusivitatea oamenilor necunoscuti si raporturile mult prea brutale dintre ei, desi dupa asta am tanjit, dar se pare ca devii canadian fara macar sa iti dai seaama, mai mult: impotrivindu-te a deveni. dar la fel redevii si roman.

am avut si accese de salbaticie pentru ca ma dezobisnuisem de oameni, e ciudat si trist dar asa a fost, mi-am dat seama ca lucrul asta nu mai poate sa continue, el e cat se poate de nefiresc.

dar acum sunt cu prietenii (miki alexedi stef norbi marian emilian eimi edi darius) si cum spuneam asta e bine si toate celelalte lucruri par sa conteze mult mai putin.

Am revenit dintr-un loc mirific (in sine) si acum ma pregatesc efectiv

ma gandesc in permanenta la lumea oamenilor mari in care traiesc acum, ma gandesc cu spaima, e spaima ca eu niciodata nu o sa pot fi asa si nu o sa pot face lucrurile in felul lor. felul lor e ferm si pare precis, sigur de sine. in acelasi timp in acelasi timp in ochi le licareste din cand in cand, dar f. observabil, frica. frica asta imi da fiori. nu am vazut multe lucruri la viata mea (nici epoca nici circumstantele personale nu mi-au oferit), insa frica asta e lucrul cel mai infiorator pe care l-am putut vedea pana acum. poate faptul in sine nu ar trebui sa ma deranjeze sau ma rog ar trebui sa il inregistrez sec, insa chestia e ca eu ma molipsesc si in secunda urmatoare, desi nu stiu exact despre ce anume frica e vorba, o simt si in ochii mei, parca devenim doua animale inspaimantate una de alta. nu ne infruntam, dar ne e mare mare rusine.

cel mai bine a fost atunci cand m-a chemat sa aranjam piesele de la joc, piesele colorate, si ne-am asazat pe pat si am inceput sa aranjam piesele, s-a insinuat si o competitie, am ras de asta, si apoi totul s-a linistit, eram calmi si nu ne mai era frica.

dupa aceea, cand cineva (altcineva) mi-a spus soptit numai mie la ureche ca nu poate sa dea oaspetilor carti de vizita pentru ca ar insemna sa taie de pe ele numele iubitului care a murit. mi-a zis ca nu poate taia numele si i-am spus ca nici nu trebuie. 'my dear'.

lucrurile astea se spun in soapta si numai la ore tarzii.

cu timpul tot ce am trait deja se aduna, normal, si noi trebuie sa ducem toate lucrurile astea, ceea ce e foarte greu, chiar e greu, si devine cu atat mai greu cu cat nu ai voie (asa e regula nescrisa, spiritul epocii), nu ai voie sa le spui sa le arati, trebuie sa te arati puternic. insa e foarte greu, spre imposibil, sa fii puternic la modul real, cei care sunt sunt niste minunati, ma inclin, insa ei sunt foarte rari, ceilalti se prefac si se chinuie sa fie. eu am numai 31 de ani si deja mi se pare ca am o gramada de lucruri de dus, lucruri carora ma mir uneori ca le-am supravietuit, si imi dau seama ca lucrurile cu adevarat cumplite inca nici nu mi s-au intamplat. inima noastra e fragila si ar trebui sa tinem seama de asta.

cel mai bine ma simt in camera mea, in magazine si la film.

acum sunt in camera mea.

ma pregatesc ptr. ro. unde plec maine, in drum ma opresc la amsterdam sa ma intalnesc cu philippe si stingo, ma bucur, sunt doar 7 ore dar mai bine decat nimic (asa gandesc acum). apoi ajung la budapesta, unde sper din toata inima sa nu imi piarda bagajele ca data trecuta, pentru ca a doua zi plec la bucuresti, unde ma intalnesc cu: marian, emilian, miki, alexedi, stef, norbi. va fi si darius, dar cu alte treburi decat distractia. apoi revin la ar. unde stau cu mama, ma vad cu tata la cafele, ma plimb pe bd. revolutiei si ma duc la teatru si in joys, mergem si la tm. la o distractie. se vor intampla lucruri si eu voi fi fie euforica, fie moderat euforica, pentru ca voi sti ca orice lucru s-ar intampla eu pe 2 nov. voi fi aici si pe 3 nov. voi fi din nou pe vaporas in drum spre lucru, totul continuand asa pana cand ma decid sa iau drumul vietii adrenalinice in care nu imi e frica de nimic.

Acum ma pregatesc

parte din filmul de serie C in care traiesc e cand vin de la shopping si am plase cu firme pe ele, multe plase si am un aer blazat - superior - obosit. totusi partea asta din film imi place (poate singura hmmm).

chiar am trait transa. furor. shopping furor. nu ma puteam opri si in capul meu se formase deja teoria conspiratiei cum ca niste creiere geniale au ales muzica din magazin in asa fel incat subliminal sa iti comande "cumpara, cumpara". altfel nu imi explic. nu mai eram eu.

dar am citit intr-un articol ca adictia e legata strans de dislocare, deci exil, cum ca iti gasesti lifestyle-uri care sa te inradacineze in ceva, daca tot te-ai dezradacinat (ca un bou). deci concluzia mea e ca imi astept adictia, deocamdata nu am. tigara nu se pune, e ridicol.

ca sa revin, am scapat de furor si IN PRIMUL RAND m-am felicitat ca am cumparat bine si TOT IN PRIMUL RAND am multumit Cerului ca am putut sa imi permit sa imi cumpar atatea, si nu numai mie :) abia IN AL DOILEA RAND m-am cam speriat si mi-am zis ca trebuie sa pun stavila, nu de alta dar in ritmul asta ajung cu datorii la credit card ca nordamericanii si numai asta nu imi doresc.

sa insist putin asupra autofelicitatului. am reusit se pare in fine!! sa imi iau haine care sa fie adecvate varstei fara a face compromisuri la structura personalitatii, si in acelasi timp fara a iesi in evidenta, a arata excentricitate, ceea ce, asta sigur am mai spus, nu e ok aici, decat daca esti japonez. ei sunt ceva, ei pot orice, cu gratie, poarta orice, au o libertate totala, nu vorbesc mult, nu au radacini, nu au nevoie, sunt neoumanii la care ma uit ca la un niste mici semizei, sunt visul meu antropologic (daca raman aici).

acum ca ma pregatesc sa vin in ro. realizez ca si de data asta fara sa vreau sau sa imi propun constient, ma pregatesc cu un sentiment de sfarsit de definitiv de nu mai e nimic dupa. las lucrurile in ordine ca si cand as pleca definitiv, ma pregatesc ca si cand as ramane acolo definitiv. in mintea mea se casca un gol imens cand incerc sa imi imaginez cum va fi dupa, dupa ce ma reintorc aici. desi incerc sa fac tot posibilul sa nu traiesc in felul asta plecarea IN VIZITA in ro., nu imi reuseste. as da orice sa vad dupa. sa vad luna noiembrie, aici.

film

mi-a placut cum a scris ionuka la like / dislike.

in ultimele zile mi-am luat tot felul de haine, parca eram intr-o transa, desigur ca m-am gandit la pericolul shopaholismului, acum ma indrept clar spre momentul in care felul in care ma imbrac ma reflecta in cea mai mare masura a posibilitatii de a fi reflectat de felul in care te imbraci.

lucrul asta a fost determinat si de faptul ca ma duc in ro. marti si in ro. esti scanat nemilos la haine, ele te ridica ele te coboara. acuma sa nu va asteptati la cine stie ce, tocmai asta e, ma reflecta si eu nu sunt cine stie ce :)

in birou este acum un miros oribil, nu stiu de unde vine, nu stiu cum o sa plece. aici nu se pot deschide geamurile.

cel mai bine e atunci cand you let go, cand lasi bara nu te mai tii. atunci nimic nu ti se mai poate intampla, si nu mai vrei sa controlezi nimic, nici sa explici ceva (totul, altfel ce rost are), nici sa incerci sa armonizezi multiplele realitati. contemporanii mei occidentali cred ca numesc starea asta zen, dar eu nu o denumesc nicicum, puterea denumirii e inselatoare :)

in incheiere trebuie sa adaug ca aici in acest oras aceasta tara ma simt in permanenta ca intr-un film de serie C cu toate cliseele de rigoare pe care daca nu le iau in serios nu mai ramane nimic de luat in serios, daca le iau in serios ma enervez sau ma deprim pentru ca o lume ca un film de serie C e o lume f. trista.

coming-of-age

nu e nimic legat de tineretea trupului. nu m-a interesat nici atunci, nici acum si am temei sa cred ca nu ma va interesa nici de acum incolo.

e vorba despre adolescenta si situatiile ei.

de doua ori am avut confirmarea clara ca sunt acolo, ca e de fapt varsta mea, imi e un pic rusine de asta, cum imi e rusine de orice inadecvare, imi e si frica, din acelasi motiv, frica de inadecvare. cred ca am impresia ca daca faci lucrurile atunci cand trebuie nu are ce sa ti se intample foarte oribil si ceilalti te inteleg si esti ok.

prima confirmare a fost cand aveam 27 de ani, eram la ziar, si am fost cu trupa de teatru de adolescenti in franta. la inceput eram terifiata, cum o sa ma pot intelege cu ei, eu nu mai stiu sa vorbesc cu adolescentii, nu mai stiu ce le place, o sa ma fac de ras. ah. ah. nicidecum. nu mi-a luat nici o zi sa ma 'integrez'; ma interesa realmente tot ce discutau, imi placea febrilitatea lor, problemele lor (aproape in totalitate de 'relatii') mi se pareau cele mai valabile si poate singurele valabile.

a doua a fost alaltaieri cand am vazut un film, ceea ce indeobste numim coming-of-age. nu am putut sa neg. absolut tot ce se intampla acolo, tot ce vorbeau, toate exagerarile, problemele, situatiile, dramele, tot tot tot era supervalabil si ma interesa ca mai demult lucrurile 'de viata si de moarte'.

acum iau distanta. iau distanta, stiu cum evolueaza lucrurile, stiu in general si cum se termina, nu mai pot vorbi despre 'fericire', 'iubire', samd. nu mai sunt nici adolescent nici om mare. nu mai pot sa am nici extazele adolescentei si credinta infinitatii posibilitatilor, nici ritmicitatea placiditatea calculul de om mare, nu ma pot ralia la mobilele oamenilor mari, nu-i pot lua in serios, abia daca ii pot imita.

rational inteleg aproape tot ce tine de lumea oamenilor mari, dar sunt in afara, sunt in afara si ma mir, altceva nu pot sa fac.

mai demult ne amuzam intre prieteni cu 'testul cu desertul'. se voia o reprezentare a cum iti vezi tu perioada tineretii. finalul testului simboliza finalul tineretii. 'desertul se termina. cum e?'. asta era ultima intrebare. imi amintesc foarte clar (stiu ca e ridicol, tot testul, tot, totusi imi amintesc), ca eu nu am putut sa vad cum e cand se termina desertul. oricat s-a insistat, 'totusi cum e', eu continuam cu 'la fel, e tot desert'. poate doar intrasem prea mult in atmosfera :)

**
daca copilaria e in manifestarile ei o varsta a ritualurilor, poate si pentru ca e modelata de oamenii mari, in adolescenta ritualurile sar in aer. e varsta la care regulile in relatia cu sine si cu ceilalti scapa de sub control. in adolescenta 'exploram' si asta e firesc. ce urmeaza apoi, ce urmeaza asa incat explorarea se sfarseste si 'ne instalam'? ce frica colosala ne opreste ne tine in loc? ce am fi putut invata acumula in cativa ani doar, incat sa ne indreptateasca sa pretindem ca acum stim?

particulele

s-a intamplat un alt lucru la care visam si e asa cum visam. dj-ul (our king) si mainile sus, oricum eu raman la trance si Amplori, cand corpul si aerul se umplu de melancolie, care e constituita din particule, si uneori particulele au miros (atunci le recunosc), de ex. intesasexunisex, stefan 1999. cand e trance oamenii sunt la fel peste tot, asta voiam sa spun cu particulele, si ca timpul se suprima daca sa poate intelege asa ceva, si spatiul e unul singur fara aici/acolo, we come one.

in alta ordine de idei, a murit Vivi. ea e cainele nostru. oficial era cainele lui Ionuka, oficial, in buletinul ei de caine, o chema Vivi Alma. insa in ultimul an, de cand am plecat, a stat numai cu mama, si mama, desi merge greu, a dus-o la doctor in ultimele saptamani, si nu i-a pasat de bani, numai sa o faca bine. Vivi statea intre mama si manerul de la canapea, si se linistea de indata ce ajungea acolo. mama spunea "aici e locul ei". acum mama imi spune ca ii vine greu sa nu mai lase din ce mananca pe jos, ca sa ia Vivi, si ca nu s-a dezobisnuit sa umble atent prin casa ca nu cumva sa o calce. Mie nu imi vine sa cred ca Vivi nu mai e pentru ca, asta se vede, insusi numele ei indica clar viata. ceea ce pot sa spun e ca Vivi = un caine f.f. bun, cel mai bun, si cred ca a fost si fericita cu noi.