stau singura (de sase luni),

si imi place sa stau singura si cred ca eu trebuie sa stau singura, pentru ca vreau ca in timpul liber sa fac lucrurile in timpul meu, care am impresia ca e altul decat timpul lumii si ca in orice caz e un timp de neinteles. pentru ca fac lucrurile si foarte repede, unele, insa altele le fac foarte incet si nu as putea sa dau o explicatie nici pentru unele nici pentru altele. insa cel mai important este ca nu stiu cine ar intelege ca eu minute in sir, chiar si o jumatate de ora, uneori chiar si doua jumatati de ora intr-o zi, nu fac nimic, chiar nimic, si asta fara sa am ceva (probleme). pur si simplu trebuie sa ma opresc. si stiu ca oamenii inteleg multe lucruri pe care le fac ceilalti, tot felul de activitati, insa asta nu e nicio activitate, nu e nici macar ceva zen sau meditatie transcendentala, care si alea sunt de inteles. nu e nimic deosebit, uneori ma gandesc la ceva anume, alteori la nimic, uneori imi amintesc sau imi fac scenarii, alteori ma uit in jur. si nu ma deranjeaza daca cineva ma intrerupe din nefacutul nimic, ca ma intrerup fara probleme, insa m-ar deranja ca m-as tot gandi cum si cand sa incep sa nu fac nimic, si chiar asta e cu nefacutul nimic, ca el survine cand e momentul lui.

(tata este deseori vazut pe la colturi de strada in oras, unde isi aprinde o tigara si sta si sta si se uita, si l-am intrebat o data de ce sta asa la colt de strada, si mi-a zis ca se gandeste incotro sa o ia).