Strada

Reality is dreaming
Just below my skin I'm screaming

A trebuit sa ma opresc pe strada, imi venea sa plang, mi s-a incretit pielea, mi-am tinut respiratia, am trait asa un extaz spontan, cum se revarsau sunetele, strada era asa, un videoclip, un film, si ploua, exact ca la concertul Faithless, eu aveam o umbrela neagra, tot ca la concert, si nu era aproape nimeni pe strada.

'Generatia iPod', 'Revolutia iPod', le priveam asa, cu o mefienta detasata, o varianta mai retinuta a sindromului M.A.S.H. Ce eroare, da. Si nu zic de cuceririle obiective, masurabile nano giga, ci de revolutia trecerii pe strada, prin oras, prin autobuz, care toate se preschimba intr-un dans neintrerupt.

Thanks, Ionuka. Da, totul va fi bine.

Orasul

pentru un oras pot sa umblu oricat. sunt intr-o constanta euforie, trebuie sa descopar ceva si descopar. in bucuresti ma plimbam ore in sir, ma uitam in casele oamenilor, in vitrine, la afisele de pe stalpi. intotdeauna descopeream ceva. in budapesta m-am plimbat pe ploaie si ceata. in belgrad iar, pe ploaie, o zi intreaga. in amsterdam era cald si ma exaspera monotonia frumusetii orasului. ma plimb singura sau cu maxim inca doi oameni. orasul e puternic. in arad nu imi mai placea sa ma plimb, nu mai aveam ce descoperi, desi uneori mai descopeream si in arad si atunci eram parca si mai bucuroasa. cand obosesc ma opresc la o terasa, beau o cafea, fumez, ma uit la oameni. rar mananc, si daca mananc o fac mergand pe strada. merg pe strada si sunt convinsa ca trebuie sa existe un zeu al orasului, vreau sa il intalnesc, si de fiecare data il intalnesc. nu cred ca voi obosi vreodata sa umblu prin orase. (deja stiu orasul meu de aici, stiu verva unor strazi si monotonia altora, de la distanta stiu care strada duce la plaja, stiu in fiecare secunda care e nordul, estul, vestul, sudul, stiu precis unde mi-ar placea sa locuiesc si unde nu, stiu unde mi-as duce prietenii daca ar veni aici).

a pleca

Ma grabeam, plina de griji, si deodata a trecut prin fata mea un tren. M-am linistit brusc.

De la 6 ani locuiesc la nici 100 de metri de gara. Bunicul meu a fost sef de gara, bunica mea lucra tot la gara. De fiecare data cand suna prelung o locomotiva, mama ma facea atenta : a murit un ceferist. De cand ma stiu, conduc prieteni la gara sau ii astept la gara. Aud trenurile si asta e zgomotul linistii mele. Cand vad sau aud un tren stiu ca sunt acasa, cu ai mei, stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla.

Cred ca de aceea am putut sa plec. Am crescut avand mereu in fata ochilor posibilitatea de a pleca.

si nimic din ce e in jur

uneori imi e asa de dor de viata mea dinainte. de ritmul ei, atat de clar, atat de incet, atat de simplu. acolo tot timpul se intampla ceva. stiu, obiectiv vorbind, ca aici se intampla mult mai multe. insa nu au legatura cu mine. acolo se intamplau mereu lucruri. stiam cateva trasee foarte precise: la ziar, la teatru, la joys, la kf. mai stiam drumurile la bucuresti, la timisoara, la cluj. stiam fiecare drum pentru ce il fac. stiam fiecare om pentru ce il intalnesc. si chiar daca nu erau intamplarile mele (in majoritate erau intamplarile altora), aveau o legatura cu mine. vreau, vreau cu tot dinadinsul sa fiu aici, citesc ziarele, ascult oamenii, ma uit la locuri, insa dintr-o data imi amintesc de viata mea dinainte. atunci, daca nu ma controlez, imi dau lacrimile, si nimic din ce e in jur nu mai conteaza.

theattentive

Port la mine un notes si un pix tot timpul. Daca ies afara fara geanta, in cele 4 buzunare am : 1 telefonul, 2 portmoneul, 3 tigarile plus cheile, 4 notesul plus pixul. De cand ma stiu, oricine avea nevoie de «ceva de scris » putea fi sigur ca eu am.

Mi s-a spus ca nici nu imi voi da seama cum trece un an aici. Eu vreau sa imi dau seama cum trece un an, in general vreau sa imi dau seama cum trece timpul, cum trece viata mea. De aceea stiu ca trebuie sa fiu cat pot de atenta. Fara sa o stiu, de aceea de la 16 ani am agende in care scriu zilnic ce fac. Normal ca nu tot ce fac e important. Dar parca nu pot sa las zilele sa treaca asa.

Unele lucruri si locuri mi le amintesc, pur si simplu, cu o mare precizie. Le-am privit mult.

“Nimic nu exista care sa nu atinga ceva”

Jeroen Brouwers nu poate sa vada « altceva » cand vede clar ceva. Ce vede el, la 4 ani, sunt ororile din lagarul japonez de concentrare Tjideng : descompunerea, moartea, foamea, umilinta, cruzimea. Nu poate vedea altceva. (Si totusi, cum le vede, ce vede dincolo de ce se intampla...) De pe atunci stie ca va retine pe veci aceste lucruri asa cum au fost ele, ca nu va invalui in nostalgie rozalie ce s-a intamplat, asa cum fac ceilalti supravietuitori. Tot de atunci stie ca va trai ca sa scrie ce a vazut... Mama lui, impreuna cu care a indurat lagarul, moare. De aici incepe povestea, rememorarea. Sublima, pana la ultima virgula.

Cambie

Coboram pe Cambie, si o luam la stanga. Pana sa ajung pe 14 era un salon de manichiura, cu manichiuriste plictisite, apoi venea un salon de tatuaje, unde de fiecare data cand treceam macar un raver fuma in fata magazinului. Apoi urmau mancarurile asiatice. Pana sa ajung la City Square mai era o sala foarte mare de yoga, cu pereti de sticla, unde am vazut pe putin 70 de oameni contorsionati, pe un presulet, cu sticluta de apa langa ei. Yogina principala statea pe un postament si dadea indicatii.

Ajungeam la City Square. Aici m-a lovit prima si prima oara stralucirea nord-americana. Acum mi se pare la fel de familiar ca Billa. Cumparam nimicuri, gen tintenpenuri sau notesuri, apoi mancare, dupa asta ma abateam prin food court sa vad oferta. In general nu ma tenta nimic. Apoi, superb moment, la Starbucks pe terasa, cu o cafea uriasa, care deja nu mi se mai pare asa uriasa, unde fumam, citeam ceva ziar si imi promiteam ca o sa scot cuvintele necunoscute, sau ascultam ce vorbeau oamenii de langa mine.

Spre seara inotam mult, aproape fara sa ma opresc. De la un capat al bazinului se vedea atat de frumos turla bisericii ortodoxe ucrainiene, imi amintea de casa. Dupa ce inotam, faceam un tur al complexului, fumand, apoi ma opream pe banca de lemn si ma uitam la fantana si ma gandeam la tot felul de lucruri.