commitment

A venit momentul si in viata mea cand m-am decis ca: eu nu renunt la blog. Nu pentru ca ar fi ceva nemaipomenit, nu pentru ca ii vad vreo utilitate (dar la ce vad?), ci pentru ca imi place sa fiu arhivar si imi place sa scriu. Dar cel mai mult pentru ca, am mai spus-o, problema mea e ca nimic nu dureaza. Asa si e, si nu ma pot opune. Aici insa pot sa o fac. Asa incat, ca sa ma asigur pe mine, si sa-i asigur si pe cei care au si ei problema asta, eu o sa continui sa scriu la blog.

Acuma, pentru un timp, probabil ca nu o sa mai scriu, pentru ca o sa ma iau cu tot felul de chestii, si pentru ca presimt ca o sa vina o perioada grea, asta pana in 7 august. Pana atunci trebuie sa ma tin tare si sa ma gandesc ca trece. Prostiile din capul meu trebuie eradicate, cumva, iar alergarea pare sa nu mai fie suficienta, totusi necesara. Daca veti auzi lucruri ciudate despre mine sa nu va mirati, sper totusi sa nu se intample. Sunt vaga, stiu, si sunt asa pentru ca nu pot sa scriu la concret, desi exista concret si as putea foarte bine sa il punctez. Ceea ce nu stiu e cum sa il repar si cand.

Wedding

De vis. De vis.

Poze la Ionuka, la mine, la Frances, la Stingo.

si: pozele oficiale.

11 iunie

Cu un an in urma ma aflam la aeroport impreuna cu prietenii mei si familia mea, pe care ii vedeam ca prin ceata. Nu intelegeam de ce trebuie sa se intample ce se intampla. Am avut revelatia atunci ca viata mea era la fel ca oricare alta viata si sa sper la altceva nu avea niciun temei, mai ales ca nu aveam ceva anume la ce spera si nici o idee prea clara cum ar putea macar arata o alta viata mai buna. Nu sunt omul care sa faca crize, de fapt care sa isi exteriorizeze crizele. M-am dus ca teleghidata prin aeroport, la fel am urcat in avion, la fel am schimbat aeroporturile. Am plans, fara rusine, jumatate din drum. Eram imbracata in negru si nu faceam niciun efort sa imi ascund doliul. Nu puteam privi in fata pentru ca nu aveam la ce. Priveam doar in urma, la o lume pe care am lasat-o si pe care stiam ca nu o sa o gasesc exact la fel, ca nici eu nu voi mai fi exact la fel.

Acum il astept pe tata. A venit Ionuka la mine si am facut seawall-ul. Am vazut multe multe filme la festivalul international de film. Mi-am dat seama ca avem foarte multe in comun cu poporul chinez. Am urmarit politica internationala ceea ce nu facusem deloc inainte. M-am ingrasat. M-am deprimat. Am slabit. Alerg. Am fost in Romania si mi s-a deschis inima si stiu acum ca ea asa trebuie sa fie, deschisa. Mi-am dat seama ca prietenii mei pot sa ma intrebe orice, altcineva nu, sa pastram distanta. Stiu cine sunt prietenii mei. Stau opt ore in acelasi loc si acum stiu ca eu vreau sa lucrez si 14 ore dar in locuri diferite. Se poate trai si fara teatru, dar prefer cu. Se poate trai si fara prieteni, dar asta cu siguranta nu pentru mult timp. Mi-am montat singura patul pana in faza 12 din 17. Am completat formulare. Nu mai inteleg cum ma puteam smiorcai 'da eu nu poooot' de la orice fleac. Mi-am dat seama ca prefer un stil mai direct de comunicare, nu cum e aici. Am trait anxietati de tot felul pe care am incercat sa le linistesc cum am putut, pentru ca sunt de prost-gust. In continuare ma gandesc ce vreau sa fac, sa si pot si sa imi si placa. Ma lupt cu limba engleza la fel ca in prima zi, aproape nimic nu s-a schimbat. E ingrozitor de greu pentru cineva care nu numai si-a castigat traiul din cuvinte care formeaza texte, dar avea si un orgoliu al stapanirii limbii la marea nuanta. In cele din urma, dupa ce socul cultural a trecut, relativizez. 'Asa e aici, in alta parte e altfel'. Dincolo de politetea ca norma, am inceput sa intrevad oamenii asa cum sunt ei, oriunde si oricand, mai buni mai rai. Nu stiu cat o sa mai stau aici. Dar nu imi e jena sa plec, mi-a trecut gandirea stereotipa romaneasca invechita 'in america e bine'. Visez sa am casa aceea intre sebis si moneasa. Stiu de acum ca o sa fiu recunoscatoare pentru fiecare bere cu prietenii mei. Vad lucrurile mai clar, pe zi ce trece.

eliott

uneori mi-as dori sa am un baiat, cuminte, profund si neinfricat (pentru ca ar sti, fara sa ii spun, ca il iubesc orice ar fi, toata viata) si care sa imi faca clatite cand sunt deprimata si sa dansam fara motiv. sigur, as prefera sa fie gay, sa vina amandoi la masa la mine in fiecare miercuri, sa mergem la teatru, si sa ma bazez pe ei la batranete, cand voi fi inteleapta si demna. dar nu o sa se intample asa. eu stiu ca tot ce pot sa fac e sa muncesc mult si sa ma distrez mult, sa alerg si sa scriu la blog. asa incat il astept pe eliott :)

autour de moi

asa ii recunosc pe romanii din jurul meu: se streseaza de proceduri. 'mai, ai luat restul? ti-am zis sa il iei tu', 'nu aici se pune cosul, dincolo', 'cum bagi cardul asta asa, invers, nu vezi', si tot asa. au o agitatie specifica, cumva retinuta, dar cu o concentrare maxima sa nu greseasca. parca tot timpul le e teama sa nu se faca de ras. fata de cine, ma intreb. ca oricum nimanui nu-i pasa. ma gandesc ca poate unul de altul au jena asta 'haha, tata nu o stiut sa bage cardul cum trebuie la autobuz'. ce sa-ti spun.

in general sunt in familii, familia traditionala: mama, tata, copii. mai sunt in cuplu, cupluri intre 30 si 40 de ani. in weekend posibil sa fie mai multe familii reunite, cu mic cu mare. nu sunt singuri. normal, cum ei nu vorbesc singuri ca mine, nu am de unde sa imi dau seama daca sunt romani singuri sau nu, dar tind sa cred ca i-as recunoaste si fara sa vorbeasca. cea mai induiosatoare e situatia mamei: e obosita, trage dupa toti. familia patriarhala. triste sunt si cuplurile, nu au amuzamente, se streseaza sa bifeze de pe liste, sa fie in regula. in general romanii de care zic nu se distreaza, nu am auzit un moment amuzant in trecerile mele pe langa ei. ma rog, experienta emigrarii nu e una umoristica.

anul trecut, in vara, plecam de pe plaja, si trec pe langa un grup asezat pe patura, de unde aud un 'ba, cred ca noi suntem cei mai boschetari de pe plaja asta'. m-am intristat brusc, ca mi-am amintit (eu uit de asta) de mania romanilor de a se compara. daca nu se compara, mor. inutil sa mai spun ca nu se punea problema de cine e sau nu e boschetar pe plaja, toti erau cam la fel, nu conta.

de fiecare data in asemenea momente imi dau seama, daca mai era cazul, ca mie nu imi e dor de romani per global, ci de prietenii mei.

orange & red

azi premierul merge la serviciu cu bicicleta ca sa dea un exemplu, poimaine voteaza cu cartea de alegator desi e ilegal, asta in timp ce partidul lui pierde vertiginos alegerile, dar ce mai conteaza. harta electorala arata cel putin bizar in portocaliu si rosu, aproape egal repartizate. ce sa intelegi de aici? in functie de ce se voteaza (ma rog, se voteaza e un overstatement) in romania? dar ce stau eu sa imi bat capul, cand in definitiv optiunea e simpla: 'ma, care e ala care si fura da si face ceva, orice?'. ca e dreapta, ca e stanga, mofturi. cum poti sa pricepi ceva din asta? mai degraba pricepi ceva din schimbul economic reciproc avantajos, se pare, intre china si congo. congo da resurse minerale, china le face strazi, scoli si spitale. asta fara texte patetice 'vrem sa salvam iubitul popor congolez'. stricto business. viitorul lumii se traseaza in alte parti, in timp ce italienii ii fugaresc pe romii romani, printesa frantuzoaica a danemarcei invata daneza si premierul roman merge pe bicicleta.

desi nu scriu despre lucrurile astea, ma intereseaza. chiar le si pun la suflet, ce sa fac, daca nu am viata personala. dar acuma vad ca am si viata personala, ca mi-au facut tzandari balconul, au smuls iedera si urmeaza sa darame si gardul celalalt. pot sa imi pun anunt 'trag la xerox' sau 'vand langoshi'. asta va tine oricum numai o luna, pentru ca ma mut mai sus, unde m-a deraiat putin ca wc-ul era mai mic decat aici. nu inteleg cum ma poate deraia asa ceva dupa ce eu am schimbat un continent, dar nici macar nu mai incerc sa inteleg, ce rost ar avea. o sa ma concentrez sa iasa faza, sa pun la punct toate detaliile, nu ca ar fi multe. acum ma duc la alergat, pentru ca eu daca nu alerg mor.