asa ii recunosc pe romanii din jurul meu: se streseaza de proceduri. 'mai, ai luat restul? ti-am zis sa il iei tu', 'nu aici se pune cosul, dincolo', 'cum bagi cardul asta asa, invers, nu vezi', si tot asa. au o agitatie specifica, cumva retinuta, dar cu o concentrare maxima sa nu greseasca. parca tot timpul le e teama sa nu se faca de ras. fata de cine, ma intreb. ca oricum nimanui nu-i pasa. ma gandesc ca poate unul de altul au jena asta 'haha, tata nu o stiut sa bage cardul cum trebuie la autobuz'. ce sa-ti spun.
in general sunt in familii, familia traditionala: mama, tata, copii. mai sunt in cuplu, cupluri intre 30 si 40 de ani. in weekend posibil sa fie mai multe familii reunite, cu mic cu mare. nu sunt singuri. normal, cum ei nu vorbesc singuri ca mine, nu am de unde sa imi dau seama daca sunt romani singuri sau nu, dar tind sa cred ca i-as recunoaste si fara sa vorbeasca. cea mai induiosatoare e situatia mamei: e obosita, trage dupa toti. familia patriarhala. triste sunt si cuplurile, nu au amuzamente, se streseaza sa bifeze de pe liste, sa fie in regula. in general romanii de care zic nu se distreaza, nu am auzit un moment amuzant in trecerile mele pe langa ei. ma rog, experienta emigrarii nu e una umoristica.
anul trecut, in vara, plecam de pe plaja, si trec pe langa un grup asezat pe patura, de unde aud un 'ba, cred ca noi suntem cei mai boschetari de pe plaja asta'. m-am intristat brusc, ca mi-am amintit (eu uit de asta) de mania romanilor de a se compara. daca nu se compara, mor. inutil sa mai spun ca nu se punea problema de cine e sau nu e boschetar pe plaja, toti erau cam la fel, nu conta.
de fiecare data in asemenea momente imi dau seama, daca mai era cazul, ca mie nu imi e dor de romani per global, ci de prietenii mei.
Thursday, June 05, 2008
autour de moi
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
4 comments:
stai ca nu pricep, cum ar putea sa ii fie cuiva dor de popor, asa, in general? :)) o chestie de asta patriotica, "mi-e dor de glie" :))
sunt de acord, am observat si eu ca ii poti recunoaste pe romani pe strada. dar la fel ii poti recunoaste si pe polonezi, si pe pakistanezi, si pe etiopieni.....
da, de aici de departe mi se intampla sa imi fie dor de popor si sa devin patrioata pana in maduva.
probabil ca ii poti recunoaste si pe ceilalti, insa cu romanii e altceva: le simt si inteleg reactiile in amananunt.
e bizar, imi place sa stau sa ma uit la alti est-europeni. vad ca au cam aceleasi reactii ca noi insa pentru ca nu inteleg in totalitate, imi permit sa iau doar partea idilica. (erau doua familii de polonezi sau ce langa mine si s-au asezat sa manance, nu inainte de a fixa trepiedul cu aparatul foto sa le faca poze cat mancau. stateau la masa intr-un semicerc asa incat sa intre toti in poza. m-au topit.)
K., nu stii cat am amanat sa ma urc intr-un autobus pt ca nu stiam cum se foloseste cartela :)
departe, te contrazic. Doar compatriotii se recunosc intre ei; pe mine strainii ma intreaba daca-s poloneza, daca merg la kiev sau daca vorbesc rusa.
Experienta emigrarii nu e umoristica pt ca pleci "bolnav" din tara si dureaza pana iti revii (daca...). Dar e cu siguranta o experienta interesanta, cea mai buna modalitate de a te cunoaste.
sunt de acord cu ultima fraza. in rest, nici nu stiu cat de 'bolnav' pleci. in orice caz, daca te tratezi de vreo 'boala' de acolo, apar altele aici, asa ca din punct de vedere clinic, cam tot acolo suntem.
Post a Comment