La bazin

uite si tu ce trece vremea. eram azi in bazinul de la complexul de locuinte pacifica si inotam. in bazin mai erau trei copii care se jucau. tatal ii supraveghea de pe margine si le tot spunea sa se joace numai intr-0 parte a bazinului, ca sa nu ma stropeasca. da, ei bine da: eu inotam bras, cu capul afara, ca sa nu imi ud parul, pentru ca desigur, nu avem chef de sampon, balsam, uscat, crema de par, spuma de par si, ocazional, fixativ de par. da, si cum inotam eu asa, sobra si concentrata, si ei se jucau pe langa mine, mi-am adus aminte ca sunt exact ca tantile de la bazinul din padurice, pe care nu aveam voie sa le stropim. mai mult, m-am trezit ca si inot stilul ala hibrid, de care muream de ras cand eram mica, un fel de picioare bras dar pe spate. asa, dintr-0 data, mi-am dat seama ca inotam ca ele si ca imi si place, gasesc ca e relaxant. doamne, si de fapt nici 2 secunde nu mi-ar trebui ca sa ma joc mâţa sub apă.

In The Waves

Paul Gauguin, 'In The Waves',

my favourite, din expozitia Monet to Dali,

Vancouver Art Gallery.

M

Ce inseamna aici, pentru oamenii printre care traiesc acum, revolutia din decembrie 89, punctul 8 din proclamatia de la timisoara, camil petrescu, premiile uniter, leopoldina balanuta, mihai maniutiu, calea victoriei, colectia cotidianul, iubirea fedrei, otv, isteriile lui becali, etc etc etc? Raspuns evident: nimic. Si nu vor insemna nimic niciodata. La fel cum pentru mine China inseamna vreo trei lucruri, ca pentru ei Romania. Si atunci ce fac toti emigrantii cu fondul cultural cu care au venit ? Unde se duce el ? Ce ramane din el ? Se sterge pur si simplu ca si cand nu ar fi existat ? Ce se intampla cu valorile culturale care au determinat formarea unui om intr-un spatiu cultural anume ?

Nu stiu exact ce inseamna multiculturalitatea, dar daca ea inseamna reducerea fondurilor culturale la minimum inteligibil pentru toate lumea, asa incat sa putem comunica elementar, asta inseamna saracire. Cum voi putea eu vreodata sa il inteleg altfel decat superficial pe un vietnamez, pe un coreean, pe un canadian. Sau ei pe mine ? Ne putem gusta bucatele, ne putem povesti Stiati Ca-uri din tara fiecaruia, ne putem imbata din bautura specifica, dar totul ramane, oricum, la o mare suprafata. Multiculturalitatea pare o utopie.

Nu credeam inainte sa ajung aici ca fondul meu cultural este in asa mare masura determinat de spatiul in care m-am format timp de 30 de ani. Credeam ca sunt deasupra acestor determinari. Normal, aici raman valorile unanim acceptate / cinstea, harnicia, bunatatea / insa ele se sustrag discursului narativ. Nu pot fi povestite.

Imi aduc aminte ca, pastrand proportiile, la Arad se petrecea acelasi lucru. Am asistat la dezbateri interminabile privind diferentele dintre oamenii din Sebis si cei din Curtici. Mai mult, cei din Sebis pretindeau ca nici ei nu-s toti la fel, sunt diferente intre cei din partea asta a dealului si cei din partea cealalta a dealului. Erau inclinati sa vada diferentele. Insa nu se poate nega ca fondul comun al unui om din Sebis si al unuia din Curtici, jud. Arad, este mult mai extins decat cel al unui vietnamez si al unui roman.

Ce ramane ? Ce ?

"Draga Ionel, asta noapte te-am visat..."

Eram in Arad si eu am venit la tine acasa, aveai un apartament cu o camera mare, sofisticata, cam intunecata, cu multe obiecte. Si am vorbit si tu te-ai indreptat spre mine, cu un gest care transmitea o incercare de tandrete, si eu am raspuns cu un gest de respingere care in cateva secunde doar s-a transformat intr-un gest de o imensa iubire, coplesitoare. (Era un joc de oglinzi acolo, tu veneai din spatele meu si eu te vedeam in oglinda, si tot in oglinda ma vedeam si pe mine). Si apoi mi-am dat seama ce am facut si am plecat. Si dupa cateva zile iar ne-am intalnit, pe strada cred, si am vorbit foarte putin, si eu imi doream sa plec, imi era frica de ceva si simteam ca e mult mai bine sa plec. Si am plecat. Da, cam atat.

asa e in teatrul suedez

cu cateva saptamani inainte de a pleca, la teatrul din arad s-a jucat, in premiera pentru micul nostru oras, un spectacol al unui teatru din suedia. 'o intamplare stranie' se numea. dupa vreo 15 minute de la inceperea reprezentatiei, se strica videoproiectorul, spectacolul se opreste, in cateva minute situatia se remediaza. dupa care, regizorul - de origine romana - anunta ca actorul va relua spectacolul de la inceput, adaugand in fuga 'asa e in teatrul suedez'. o fi, n-o fi? oricum - cine sa il contrazica?

imi amintesc des de faza asta de cand sunt aici.

asceza

eram sigura ca o sa reusesc sa nu transpara absolut nimic in theattentivedreamer dupa 11 iunie 2007. ca o sa scriu tot asa, tvr cultural. o naivitate. acuma sunt 2% dreamer si 98% attentive.

am fost la un beach party, stiu ca suna bine, da nu e ce se crede. e asa, o sura, daca nu stii nici nu simti ca ar fi un ocean acolo. la fel de bine ar putea fi si ghiorocu. a cantat o trupa mai ska, asa, se chema los furios. haha. si eu muream de frig, chit ca eram cu pardesiul pe mine si cu un pulovar in jurul gatului (lumea era in tricou). si acolo la o tigara am aflat de la un american fumator ca in california nu mai e cool sa fumezi si tot acolo am aflat ca prietenia in iran e ca in romania. adica prietenii care se cunosc de multi multi ani stau cu orele si beau si vorbesc si beau si vorbesc.

si ma gandeam la mitul pesterii, ca e splendid soarele, da si in pestera e fain (in alt fel fain / asceza).

aici ai voie sa calci pe iarba. aici trebuie sa iti placa animalele. aici nu trebuie sa fii fumator. aici nu este bere la supermarket. aici e atata liniste, toti oamenii sunt linistiti, blocul e linistit, strada e linistita, zona e linistita, linistiti-va!!

(cand voi sti mai multe voi aborda si chestiunea cultului sanatatii)

si atata abundenta, se revarsa produsele, doamne, raionul de bomboane e ceva.

O chestiune de alegere

Prima cafea la Starbucks, uriasa, din pahar cu protectie pentru maini, pe terasa, fumand si privind oamenii si citind The Vancouver Sun. Aimee (Amy), fetita blonda de 5 ani a lui James, spunandu-mi ca ma iubeste pentru ca "you are family now". Noaptea cu masina in downtown, uimirea, stralucirea. Revolta retinuta cand am intrat in oras de la aeroport si am vazut toate casele alea dichisite si cu vegetatie cocheta si m-am gandit la oamenii minunati din arad care stau in blocurile mizere din vlaicu sau de la gara (insa la urma urmelor ce conteaza). Gentiletea generalizata, care acasa ar fi considerata naivitate si taxata ca atare. Strazile atat de simple: perpendiculare si paralele, cu nume si cu numar. Doar gandul la o seara in joy's, una banala, nu una intensa, si imi dau lacrimile. (Trebuie sa nu ma gandesc ca sa purced). "Casa e casa, radacinile-s radacini", cum ii marturiseam intr-un elan prietenului marius. E o chestiune de alegere, clar.

E noapte si sunt acasa. Mai sunt 9 ore.

Si azi nu am mai inteles deloc de ce trebuie sa plec. Nu vreau sa plec. Ne simteam asa de bine. Am plans, mi-e frica. E un sfarsit al lumii si inca nu vad nici un inceput al altei lumi. Nu dramatizez, chiar asa e. Si toata iubirea din jurul meu, si toata linistea. Nu inteleg ce m-a apucat. Ma trec fiorii.

E dimineata si sunt acasa. Mai e o saptamana.

E dimineata si sunt acasa. M-am trezit la 5. Credeam ca voi dormi patru ore pe tren si nu am dormit. Am avut revelatia completa: mai e o saptamana. M-am inselat crezand ca lucrurile se vad mai clar noaptea. Nu, dimineata. Si dimineata nu e o claritate inselatoare, e doar cruda. Imi veneau neincetat in minte lucruri si mi se sfasia inima de durere. Cum stateam cu tata la cafea la terasa de la cofetarie si el vorbea de basescu si de bush si mai rar despre printul charles. De ziua de pizza cu mama, sambata dupa ce beam interminabil cafeaua si mama de fiecare data spunea exact aceeasi chestie, “pizza e un lucru bun”. Vedeam chipurile prietenilor mei, zambind si privindu-ma. Cred ca asa trebuie sa fie (si se spune ca e) inainte de a muri. Ti se perinda prin fata ochilor imagini din viata ta. Ce am vazut eu azi, in tren, printre lacrimi, au fost imagini de o frumusete coplesitoare.