Garden

Pe strada, depasesc o femeie, care ma loveste din greseala cu plasele. Isi cere scuze si continua 'Ma uitam spre gradina, sa vad unde e leusteanul. Vreau sa stiu daca l-a luat cineva sau a disparut. Uneori mai si dispare...'

Bucuria belsugului e, totusi, o bucurie; o bucurie sigura. (Cand ai pierdut-o, e un semnal de alarma). Gandul ca ai putea fi sarac, ca ti-ai sti familia in mizerie. Ce oribil. Cum sa nu te bucuri, atunci? Si totusi, nu e de ajuns.

Bacovia, where art thou?

Imi doresc sa pot frecventa intelectual neantul, fara ca asta sa ma impiedice sa ma ridic dimineata din pat. Ma oboseste teribil incapatanarea cu care vad in jurul meu ca oamenii persista in a-si impune sa perceapa lucrurile in culori pastelate, si pe care o vad tot mai des. Spunea si Michel Houellebecq, in corespondenta cu BHL, ca "Extinderea domeniului luptei" nu ar avea nicio sansa sa apara acum. Tocmai pentru ca lumea de acum respinge cu tarie orice briza de 'negativism' care i-ar putea afecta functionarea, ceea ce e un simptom evident ca avem de a face cu o epoca slabita interior, care nu mai poate contempla senin adevaruri despre moarte, singuratate, batranete, tristete. Ca atare, le alunga vijelios. Culmea e ca incep sa ma recunosc in tendinta epocii. Prima mea reactie a devenit aceea de a fugi de orice mi-ar putea surpa forta vitala. Insa stiu ca e o falsa protectie. Vad asta la cei care o practica, deja ca pe o a doua natura. Am inceput sa percep asta la oamenii din Canada. Mi se parea jalnic. Era o fatada atat de subreda, prin care se strecurau din cand in cand, nesupravegheate, rabufniri de melancolie, vid existential, lipsa iubirii, spaima mortii. Erau imediat reprimate. Pe atunci aveam naivitatea de a crede ca le pot aduce la lumina si ca, odata aduse la lumina, isi pierd din forta de a uza interior. Mi-am dat seama insa ca e inutil si, mai rau, nu se face. Lucrurile astea se discuta in cabinetele de psihoterapie. M-am revoltat: dar nu acolo le e locul! Sunt lucruri care pe orice om normal il bantuie. De ce ne-am feri de ele? S-a ajuns in situatia ridicola ca ne ferim toti de toti, ascunzand fiecare fata de ceilalti un 'rau' de care credem ca suntem singurii care suferim. E absurd! Insa lucurile sunt deja pe fagasul asta si par de neoprit. Nu m-ar mira sa apuc vremurile cand vei risca sa fii dat afara de la serviciu pentru ca esti trist.

Revenind. Spuneam ca in Canada am inceput sa disting tendinta asta. Insa apoi m-am mutat la Amsterdam si am reperat-o si acolo. F. mi-a confirmat-o, cu un soi de mirare si neputinta. M-am grabit sa ajung aici, in locul in care stiam ca-ti poti purta eventualul malaise de vivre pe strazile micului oras, fara ca asta sa insemne o amenintare la bunul mers al vietii. Insa aici am dat peste aceeasi insistenta sacaitoare in a prezenta celorlalti un optimism exagerat si, la urma urmelor, fals. M-am gandit ca poate e varsta. Ca e greu sa duci in spate atatea tristeti care s-au acumulat. Ca esti nevoit, ca sa continui, sa elimini din raza gandirii unele piste care te-ar putea dobori. Inteleg pana la un punct. Inteleg ca e din ce in ce mai greu sa continui. Insa nu cred ca solutia, solutia curata si pe termen lung, e sa te feresti. Cum spuneam, vad in jurul meu ca nu e, in vietile de o nespusa tristete adanca. Solutia ar putea fi sublimarea tristetii prin arta. Cui nu-i e la indemana, ii ramane confruntarea lucida. O confruntare mentinuta la nivel intelectual, problematizata rational, cat mai atent. O altfel de confruntare, care atinge miezul visceral al vietii, e riscanta. Care e riscul, cred ca stim deja.

'Tu imi ordonezi gandurile'

'Tu imi ordonezi gandurile', i-am spus intr-o noapte plictisitoare din micul oras. Normal ca eu imi ordonam gandurile, dar imi crea o atmosfera in care puteam sa mi le ordonez. Acum am deprins placerea de a tacea. Tot zumzetul din jur, la care mai adaug si eu zumzetul meu, si toata chestia asta ma impiedica sa vad lucrurile corect. Cum stau eu si tac, imi urmaresc gandurile. Cum o iau ele pe poteci inutile si eu incerc sa le readuc unde trebuie, asta daca stiu unde trebuie; daca nu, ma straduiesc sa aflu. Sau alta data se tot repeta, ca niste staccato-uri sâcâitoare. Se intampla adesea si sa dispara total si locul lor sa fie luat de o pâclă densa de emotii informe, si atunci iar ma opresc si incerc sa intru acolo si sa le dau nume. Descopar cu uimire si cu multa bucurie ca se poate da nume la orice. E mult de cautat si ca orice inceput e greu. Dar pana la urma se ajunge la claritate. Iar claritatea e minunata.

33

Snowing in Vienna.

Thank you, D & D.

Suspans

Mi-a scris sefa din Canada, dupa mult timp, un mail lung, cu toate barfele despre cunoscuti si cu poza cainelui in attachment, iar eu realizam ca citeam mailul cu aviditate si cu un interes real pentru destinele oamenilor pe care credeam ca-mi doresc sa-i uit pe veci. Ah, ce bun e trecutul. Printre altele imi mai scrie si ca daca decid sa ma intorc, imi pot avea job-ul inapoi. Asta m-a bucurat, m-a flatat si mi-a si strecurat un dracusor in inima: ce-ar fi daca... Ca atare ma culc si ce visez? Pai visez ca eram undeva, in Canada cel mai probabil, si eram acolo colegi de la ziar impreuna cu oameni pe care i-am cunoscut acolo, si toti eram undeva intr-un spatiu deschis, ne intelegeam bine si era armonie. Cineva mi-a propus mai mult in gluma sa lucrez la un ghiseu al postei, care era suspendat deasupra celor trei ghisee principale. Eu am urcat cu greu acolo, era o structura de lemn cam subreda, si stateam ca o paiata si ma uitam in jos la oameni, ca nu aveam nimic de facut. Ma intrebam cum oare o sa ajunga la mine la ghiseu cetatenii, ca nu parea sa existe vreun mod de comunicare cu ei. Am tot stat acolo, pana cand la un moment dat m-am plictisit si am coborat. Abia cand am coborat am observat cat de tare se clatina porcaia aia de lemn si ca puteam sa cad oricand de la ghiseul meu suspendat. Toate astea se intamplau in timp ce the captain se afla intr-o conversatie cu mama, vrand de fapt sa stea cu mine. Practic ma astepta. Iar eu ma tot gandeam cat stateam cu colegii aia in spatiul deschis si apoi la ghiseul suspendat, oare cat timp o sa ma mai astepte. [...] Urmeaza alt vis, in care ma aflam la Bucuresti, am ajuns foarte de dimineata si m-am dus la Marian acasa, unde dormeau si Ariana si Sorin, si dupa ce i-am trezit pe toti, au inceput sa apara si ceilalti prieteni ai nostri si am vazut ca toti erau intimi cu toti, ceea ce imi placea dar ma si intimida. Insa eu aveam alta treaba. Am inceput sa alerg - ce sa alerg, sa zbor - de la o casa de bilete la alta, pentru ca voiam neaparat sa vad un spectacol cu Victor Rebengiuc.