Bacovia, where art thou?

Imi doresc sa pot frecventa intelectual neantul, fara ca asta sa ma impiedice sa ma ridic dimineata din pat. Ma oboseste teribil incapatanarea cu care vad in jurul meu ca oamenii persista in a-si impune sa perceapa lucrurile in culori pastelate, si pe care o vad tot mai des. Spunea si Michel Houellebecq, in corespondenta cu BHL, ca "Extinderea domeniului luptei" nu ar avea nicio sansa sa apara acum. Tocmai pentru ca lumea de acum respinge cu tarie orice briza de 'negativism' care i-ar putea afecta functionarea, ceea ce e un simptom evident ca avem de a face cu o epoca slabita interior, care nu mai poate contempla senin adevaruri despre moarte, singuratate, batranete, tristete. Ca atare, le alunga vijelios. Culmea e ca incep sa ma recunosc in tendinta epocii. Prima mea reactie a devenit aceea de a fugi de orice mi-ar putea surpa forta vitala. Insa stiu ca e o falsa protectie. Vad asta la cei care o practica, deja ca pe o a doua natura. Am inceput sa percep asta la oamenii din Canada. Mi se parea jalnic. Era o fatada atat de subreda, prin care se strecurau din cand in cand, nesupravegheate, rabufniri de melancolie, vid existential, lipsa iubirii, spaima mortii. Erau imediat reprimate. Pe atunci aveam naivitatea de a crede ca le pot aduce la lumina si ca, odata aduse la lumina, isi pierd din forta de a uza interior. Mi-am dat seama insa ca e inutil si, mai rau, nu se face. Lucrurile astea se discuta in cabinetele de psihoterapie. M-am revoltat: dar nu acolo le e locul! Sunt lucruri care pe orice om normal il bantuie. De ce ne-am feri de ele? S-a ajuns in situatia ridicola ca ne ferim toti de toti, ascunzand fiecare fata de ceilalti un 'rau' de care credem ca suntem singurii care suferim. E absurd! Insa lucurile sunt deja pe fagasul asta si par de neoprit. Nu m-ar mira sa apuc vremurile cand vei risca sa fii dat afara de la serviciu pentru ca esti trist.

Revenind. Spuneam ca in Canada am inceput sa disting tendinta asta. Insa apoi m-am mutat la Amsterdam si am reperat-o si acolo. F. mi-a confirmat-o, cu un soi de mirare si neputinta. M-am grabit sa ajung aici, in locul in care stiam ca-ti poti purta eventualul malaise de vivre pe strazile micului oras, fara ca asta sa insemne o amenintare la bunul mers al vietii. Insa aici am dat peste aceeasi insistenta sacaitoare in a prezenta celorlalti un optimism exagerat si, la urma urmelor, fals. M-am gandit ca poate e varsta. Ca e greu sa duci in spate atatea tristeti care s-au acumulat. Ca esti nevoit, ca sa continui, sa elimini din raza gandirii unele piste care te-ar putea dobori. Inteleg pana la un punct. Inteleg ca e din ce in ce mai greu sa continui. Insa nu cred ca solutia, solutia curata si pe termen lung, e sa te feresti. Cum spuneam, vad in jurul meu ca nu e, in vietile de o nespusa tristete adanca. Solutia ar putea fi sublimarea tristetii prin arta. Cui nu-i e la indemana, ii ramane confruntarea lucida. O confruntare mentinuta la nivel intelectual, problematizata rational, cat mai atent. O altfel de confruntare, care atinge miezul visceral al vietii, e riscanta. Care e riscul, cred ca stim deja.