La Banlieue

Ascultam La Banlieue - Beirut si mi-am amintit de inmormantarile din oras, cum erau ele cand eram mica. Teama si curiozitatea cand auzeam fanfara de inmormantare undeva in apropierea blocului meu. Asteptarea dricului si a convoiului funerar. Cum trecea el, lent, sub privirile vecinilor care stateau la geam. Stateam si eu la geam si nu scoteam un cuvant. Ma ravasea ingrozitor. Toata ziua nu mai eram buna de nimic. Acum mi se pare ca totul se petrecea in alta epoca. Cred ca, pe langa efectul terapeutic, era si o ultima onoare adusa celui disparut. Sa mai treaca odata, demn si cu pompa, prin orasul in care a trait.

adjectiv

Mintea mea functioneaza optim in discutii. Discutii fara miza, fara interese si fara complexe, de nicio parte. Discutii in care nu vrem sa dovedim nimic unul altuia, ci doar sa ajungem la un adevar. Maieutica, vorba Politist, adjectiv - ului.

Pornind de la o situatie concreta, dicutam cu Darius despre, in mare, integrarea intr-un grup cu care nu esti familiar si pe care, din anumite motive, il consideri superior. Mai mult, un grup in care tu esti singur iar toti restul sunt intr-un fel impreuna. Se cunosc, au amintirile lor, un anume registru comun de a comenta intamplarile. Se pune atunci problema daca poti sa stai in mijlocul lor. Daca faci fatza. Daca nu te faci de ras sau chiar daca reusesti sa te impui. Sau daca alegi sa asisti dezbarat de tine insuti, dintr-o pura curiozitate antropologica, la desfasurarea dinamicii umane din jurul tau. Miza e dubla: sa fii capabil sa te descurci onorabil si sa te imbogatesti cu noul univers al microgrupului care ti se infatiseaza. Mi se pare imposibil sa le atingi pe amandoua. Pentru ca ori esti preocupat de tine insuti si de prestatia ta sociala si atunci cel mai probabil ii pierzi din vedere pe ceilalti, or te lasi pe tine deoparte pentru a-i savura pe ceilalti si atunci nici nu stii ce efect ai produs asupra lor. Dar finalul e acelasi: ai putut sa stai, cateva ceasuri, in mijlocul lor. Seara a decurs bine. S-a incheiat cu o victorie.

Insa eu pun problema altfel. Nu daca poti sa stai cu niste oameni, ci daca vrei. Inainte de a-mi incerca puterile, imi cercetez dorintele. A trecut, sper, vremea in care sa-mi demonstrez daca pot ceva sau nu pot, pentru ca am vazut ca pot mult, fara sa ma fi intrebat daca si vreau. Stiu ca unii oameni s-au nascut cu un instinct gratios de a sti ce vor si ce le este propriu. Nu trebuie sa treaca prin vesnicul incercare-eroare ca sa afle. Eu nu ma numar printre ei. A trebuit sa invat, prin repetate incercari, ce imi e propriu si ce nu. Ce am aflat e poate lucrul cel mai de pret pe care il am si pe care stiu ca ma pot baza pe lunga durata. Asa incat, acum incerc sa incep prin a examina intai daca intr-adevar vreau ceva.

Totusi, in dialectica a putea - a vrea, imi da tarcoale indoiala ca nu vreau e posibil sa ascunda un nu pot. Urmatorul pas, ma cuprinde ambitia. Daca nu vreau, e pentru ca nu pot, asa ca hai sa ma testez sa vad daca pot. Cum sa nu pot eu ceva? Eu trebuie sa pot orice. Atunci ma opresc. E genul de oprire de cabinet de psihoterapie. Deblocarea unor patternuri adanc inradacinate si pernicioase. Ma opresc, deci, si imi spun Nu, nu trebuie sa poti orice. Nimeni nu poate orice. E inuman sa ceri de la tine sa poti orice. Abia atunci incep sa-mi pun problema ce vreau. Ceea ce e mult mai greu. In a putea, ti se ridica in fata un obstacol si tot ce ti se cere e sa-l depasesti. Nu ii analizezi rostul, implicatiile, valabilitatea. Stii clar ce ai de facut, mergi inainte. A vrea e mult mai complicat. E nevoie de o subtila si onesta cunoastere de sine. Sa stii cine esti si ce astepti de la lucrurile pe care ai de gand sa le faci. Sa anticipezi, pe cat posibil, concecintele lor concrete si cele asupra ta. Nu e simplu, dar e important. Iti asumi alegerile, te construiesti pe tine ca fiinta unica pe planeta.

Finalul amuzant al acestui drum va fi and voi scoate antologica propozitie a unui vechi prieten. Cand era mic a cazut cu bicicleta si de indata ce s-a ridicat le-a spus raspicat celorlalti „Eu am vrut!”.

Am I German?

Am reputatia, partial adevarata, ca orice reputatie care prin natura ei tinde spre generalizare, de a fi un om care isi intelege semenul sau cel putin depune eforturi ca sa o faca. Asa si e, ma straduiesc cat pot sa inteleg de ce oamenii din jurul meu fac ceea ce fac sau spun ceea ce spun sau gandesc ce gandesc. Asa stiu eu sa traiesc cu mine insami si sa percep lumea, depasind propriile determinari prin prisma carora ii judec pe ceilalti.

Insa e un lucru care ma depaseste, oricat as incerca sa il inteleg. Cuvantul dat si uitat. In orice chestiune, oricat de minora. Daca de exemplu stabilesc cu cineva ca ne inalnim joi la ora 4 sa mancam inghetata de mure, nu uit si incerc sa fac tot posibilul sa imi tin cuvantul. Nu sunt absurda, daca fix joi la ora 4 am interviu pentru job-ul vietii mele, nu o sa-l refuz ca sa mananc inghetata de mure stabilita. In situatia asta dau un sms sau un telefon sau un e-mail, ca sa ma scuz si sa anunt ca nu pot sa imi tin promisiunea. Iar asta cu cat mai mult timp inainte pot.

Dar in tara asta nu se aplica asa o regula. Dimpotriva. Aici esti privit ca un fraier daca mai si tii minte ce ai spus ca faci. "Cum, bai, tu chiar ai crezut ca daca am zis ca mergem la inghetata de mure joi la ora 4, eu chiar o sa vin?". Daca spatiul romanesc e etalonul meu, da, sunt o fraiera. Insa spatiul romanesc nu e etalonul meu, cel putin nu in privinta cuvantului dat. Din acest motiv, nu intentionez sa ma schimb in sensul asta. Mai mult, nici nu pot sa ma schimb. Adaptabilitatea mea se opreste aici.

Sfantul Valentin si K.D.Lang

Ma uitam azi la deschiderea olimpiadei de la vancouver, cimitir al tineretii mele, si mi-am dat seama ca imi sunt chiar simpatici canadienii. Cu seriozitatea lor naiva, incrancenarea si modestia si incertitudinea identitatii si politetea, fetzele lor proaspete de iubitori de natura, si kd lang care e o minunata, hallelujah. Clar, nu e vina lor ca eu am nimerit printre niste beristi care se holbau nonstop la hochei si care pentru nimic in lume n-ar fi scos 10 dolari ca sa mearga la un film cehesc, sau ca am stat un an jumate intr-un birou in care 85% din timp eram numai eu si cainele, sau ca ma enervam subit cand auzeam expresia 'walk the extra mile', sau ca beam singura pe mess cu prietenii in weekend si nu numai, sau ca geamul meu dadea fix spre containerul de gunoi pe langa care hârşâia caruciorul de la supermarket impins de un white trash asumat sau neasumat, sau ca ma infioram numai stiind ca exista downtown eastside, sau ca mergeam la sindrofii unde nu scoteam un cuvant si schimbam carti de vizita pe care nu le-am folosit niciodata, sau ca tineam eu sa ma imbrac in downtown office girl, sau ca mergeam singura si numai singura la filme si la concerte. Nu e vina lor nici ca acum am rau de inaltime, alergie moderata la parfum, diverse si subtile fobii sociale, ametzeli penibile la prima tigara de dimineata sau mahmureli insuportabile. Asa s-a nimerit. Asa a vrut Providenta ca eu sa imi implinesc destinul. Putea sa ma sloboada intre niste artisti cool si eco (deja sunt sinonime), cu simt civic si lecturi stangiste. Sau intre niste corporatisti care in timpul liber salveaza specii de pesti pe cale de disparitie si merg regulat la cursuri de yoga. Sau printre niste batrani miserupisti care inca fumeaza si iti povestesc despre primele lor doua valize de emigranti. Sau printre chinezi solidari (slabe sanse, dar oricum). Ideea e ca puteam nimeri oricum si atunci destinul meu era cu totul altul si in seara asta de ajun de Sfantul Valentin poate va scriam dintr-un loft din yaletown, inconjurata de yuppies sau guppies (the gay yuppies, va rog), servind simandicos un wine and cheese. Dar nu s-a intamplat asa, s-a intamplat altfel. Nu mai plictisesc pe nimeni, nici macar pe mine, cu incercari scremute de a intelege de ce s-a intamplat asa. S-a intamplat asa si gata. Asta avem cu asta defilam, cum ar veni.