Ascultam La Banlieue - Beirut si mi-am amintit de inmormantarile din oras, cum erau ele cand eram mica. Teama si curiozitatea cand auzeam fanfara de inmormantare undeva in apropierea blocului meu. Asteptarea dricului si a convoiului funerar. Cum trecea el, lent, sub privirile vecinilor care stateau la geam. Stateam si eu la geam si nu scoteam un cuvant. Ma ravasea ingrozitor. Toata ziua nu mai eram buna de nimic. Acum mi se pare ca totul se petrecea in alta epoca. Cred ca, pe langa efectul terapeutic, era si o ultima onoare adusa celui disparut. Sa mai treaca odata, demn si cu pompa, prin orasul in care a trait.
Wednesday, February 24, 2010
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
4 comments:
Doamne, ce asociere ! Pe mine de fiecare data ma patrunde acelasi sentiment la auzul marsului funerar ca la marsul de casatorie.
ce sentiment?
de funerar, probabil. sau de nunta?
Ma cuprinde acelasi sentiment la auzul ambelor marsuri.
Post a Comment