adjectiv

Mintea mea functioneaza optim in discutii. Discutii fara miza, fara interese si fara complexe, de nicio parte. Discutii in care nu vrem sa dovedim nimic unul altuia, ci doar sa ajungem la un adevar. Maieutica, vorba Politist, adjectiv - ului.

Pornind de la o situatie concreta, dicutam cu Darius despre, in mare, integrarea intr-un grup cu care nu esti familiar si pe care, din anumite motive, il consideri superior. Mai mult, un grup in care tu esti singur iar toti restul sunt intr-un fel impreuna. Se cunosc, au amintirile lor, un anume registru comun de a comenta intamplarile. Se pune atunci problema daca poti sa stai in mijlocul lor. Daca faci fatza. Daca nu te faci de ras sau chiar daca reusesti sa te impui. Sau daca alegi sa asisti dezbarat de tine insuti, dintr-o pura curiozitate antropologica, la desfasurarea dinamicii umane din jurul tau. Miza e dubla: sa fii capabil sa te descurci onorabil si sa te imbogatesti cu noul univers al microgrupului care ti se infatiseaza. Mi se pare imposibil sa le atingi pe amandoua. Pentru ca ori esti preocupat de tine insuti si de prestatia ta sociala si atunci cel mai probabil ii pierzi din vedere pe ceilalti, or te lasi pe tine deoparte pentru a-i savura pe ceilalti si atunci nici nu stii ce efect ai produs asupra lor. Dar finalul e acelasi: ai putut sa stai, cateva ceasuri, in mijlocul lor. Seara a decurs bine. S-a incheiat cu o victorie.

Insa eu pun problema altfel. Nu daca poti sa stai cu niste oameni, ci daca vrei. Inainte de a-mi incerca puterile, imi cercetez dorintele. A trecut, sper, vremea in care sa-mi demonstrez daca pot ceva sau nu pot, pentru ca am vazut ca pot mult, fara sa ma fi intrebat daca si vreau. Stiu ca unii oameni s-au nascut cu un instinct gratios de a sti ce vor si ce le este propriu. Nu trebuie sa treaca prin vesnicul incercare-eroare ca sa afle. Eu nu ma numar printre ei. A trebuit sa invat, prin repetate incercari, ce imi e propriu si ce nu. Ce am aflat e poate lucrul cel mai de pret pe care il am si pe care stiu ca ma pot baza pe lunga durata. Asa incat, acum incerc sa incep prin a examina intai daca intr-adevar vreau ceva.

Totusi, in dialectica a putea - a vrea, imi da tarcoale indoiala ca nu vreau e posibil sa ascunda un nu pot. Urmatorul pas, ma cuprinde ambitia. Daca nu vreau, e pentru ca nu pot, asa ca hai sa ma testez sa vad daca pot. Cum sa nu pot eu ceva? Eu trebuie sa pot orice. Atunci ma opresc. E genul de oprire de cabinet de psihoterapie. Deblocarea unor patternuri adanc inradacinate si pernicioase. Ma opresc, deci, si imi spun Nu, nu trebuie sa poti orice. Nimeni nu poate orice. E inuman sa ceri de la tine sa poti orice. Abia atunci incep sa-mi pun problema ce vreau. Ceea ce e mult mai greu. In a putea, ti se ridica in fata un obstacol si tot ce ti se cere e sa-l depasesti. Nu ii analizezi rostul, implicatiile, valabilitatea. Stii clar ce ai de facut, mergi inainte. A vrea e mult mai complicat. E nevoie de o subtila si onesta cunoastere de sine. Sa stii cine esti si ce astepti de la lucrurile pe care ai de gand sa le faci. Sa anticipezi, pe cat posibil, concecintele lor concrete si cele asupra ta. Nu e simplu, dar e important. Iti asumi alegerile, te construiesti pe tine ca fiinta unica pe planeta.

Finalul amuzant al acestui drum va fi and voi scoate antologica propozitie a unui vechi prieten. Cand era mic a cazut cu bicicleta si de indata ce s-a ridicat le-a spus raspicat celorlalti „Eu am vrut!”.