All who wander are not lost.

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.

Je voudrais

m'eloignez de vous.
tant de peine a te regarder.

Gheata

Realitatile concrete sunt triste (pentru standardele mele). De cand am venit aici nu s-au intamplat lucrurile absolut necesare pentru care am venit: job, prieteni, a sense of belonging. Lucrurile nu se leaga, asta e. Imi spun ca trebuie sa am rabdare, dar imediat ma intreb cata rabdare sa mai am? De cand am cunoscut pe pielea mea ritmul nordamerican, mi-au crescut pretentiile. Altadata, in vremurile inocentei mele, ma multumeam daca intr-o zi scriam un articol si ajungeam la coafor. Acum imi trebuie mai mult si chiar pot mai mult, pentru ca: eu nu obosesc. Plus ca am nevoie sa ma angrenez deeply in tot felul de chestii, ca sa mai uit de sacaitoarele intrebari existentiale care altminteri imi dau tarcoale mereu.

Citeam despre J.D.Salinger. Viata lui nu m-a interesat pana acum, nu ca acum ma intereseaza, dar s-a 'nimerit' sa citesc. Incerc sa nu cad in biografismul asta care castiga teren acum. Opera, asta conteaza. Iar cine e capabil sa produca opera, ar trebui sa fie scutit de scotoceala asta prin meschinariile existentei personale. In fine, nu despre asta voiam sa vorbesc. Am dat peste o cronica la "The Catcher in the Rye", pe care cronicarul o desfiinta. Estetic nula, saraca in limbaj, schematica la nivelul personajelor, manipulatoare emotional si neincitand la problematizare inteligenta. Bun, dar nu asta face intreaga literatura? Starneste emotii. E adevarat, in doze diferite, in functie de curentul epocii in care a fost scrisa. Cronicarul mai lanseaza o ipoteza cel putin dubioasa, si anume ca Salinger a inventat un mod de a simti al adolescentilor care nu exista pana atunci. Mai simplu spus, ca el le-a bagat prostii in cap adolescentilor. Cum se poate afirma asa ceva, din moment ce cartea a avut un succes imens? E evident ca adolescentii si-au regasit acolo trairi si atitudini pe care le aveau, insa nu le numisera niciodata. Salinger insusi a declarat ca romanul este 'hugely autobiographical', or el facea parte dintr-o generatie, care cel mai probabil simtea la fel ca el. Ca sa nu mai spunem ca 'The Catcher in the Rye" transcende generatiile si spatiile culturale. Se mai intreba uimit autorul cronicii, cum se face ca middle-class Americans se pot identifica cu un baiat rasfatat, de familie buna, care merge la scoli private? Dar cum se poate identifica o fata dintr-o tara din Europa de Est, proaspat iesita din comunism? Dumnezeule, dar literatura asta face: depaseste granitele stricte ale identitatii limitate ale unui individ dintr-un timp si un spatiu anume.

Acum e din nou lumina. S-a si incalzit putin. Am facut o plimbare pana la pontoane, ca imi uitasem ieri portmoneul acolo. E prima data in viata cand mi se intampla asa ceva. L-am recuperat. Pe mures plutesc bucati de gheata, care se lovesc de ponton. Peste mures se vad copacii goi, acoperiti de zapada. Totul e de o austeritate care e in ton cu interiorul meu de acum. Cate vieti traim.

"Deriva"

Am credinta ca, daca nu-i este bruiata coerenta, viata are inteligibilitate. Pe drumul lin vezi semnele care sa te ghideze. Daca pe drum se interpune ceva (de cele mai multe ori o pierdere), mersul inainte se opreste. Reconsideri tot, te trezesti in mijlocul unui univers caruia nu-i mai intelegi semnele. Dispare acea familiaritate a ta cu ce e in jur. Incepi sa pui sub semnul intrebarii si cele mai elementare conexiuni intre lucruri, intre tine si lucruri. Se instaleaza haosul intelectual. Identitatea se imprastie in mii de farame, care nu mai pot forma un intreg. In permanenta negociere intre fiinta ta si lume, termenii negocierii si-au pierdut semnificatia. Esti descoperit, niciun principiu ordonator nu te mai calauzeste. Faptul nu e firesc, asta trebuie sa se stie :) E o deviere care se cere remediata, dar remediata pe bune. Daca totul a ajuns sa se naruie, e cazul sa reconstruiesti pe niste baze solide. Sa stii de ce pui in loc ceea ce pui, sa-ti asumi fiecare caramida. In felul asta, bruiajul (pierderea) are potentialul sa devina o sansa.

**
Inspirat de romanul "Deriva" al scriitoarei britanice Joanna Kavenna. Cartea este 'o incursiune intr-o cadere nervoasa' in Londra contemporana, insa e mai mult decat atat. In primul rand, este caderea nervoasa a unui intelectual, care problematizeaza concepte si tine sa vada legaturile intre concepte si mersul fiecarei zile. Vrea nu doar sa treaca rapid peste o perioada intunecata a vietii, ci si sa o inteleaga, sa inteleaga de unde vine echilibrul adanc al unui om in ziua de azi, de ce identitatea este atat de fluctuanta, care este scopul mersului inainte. In al doilea rand (si aici am o banuiala ca autoarea nu si-a propus sa mearga pe linia asta), este confruntarea cu ceilalti in momentul caderii nervoase. Iar ceilalti ce fac? Fug. Faptul e de o tristete coplesitoare. Omul cazut caruia nu i se intinde o mana, mizerabil. Daca privesti mai indeaproape observi ca motivul pentru care fug e frica. Le e frica sa nu li se topeasca bruma de echilibru obosit la care au reusit sa ajunga. Sunt slabi si se tem sa nu fie contaminati de caderea semenului lor. Bun, toate astea se pot imbraca in frazele zilei, dar miezul ramane acelasi, subrezenia interioara, egoismul minuscul. Sa ne intelegem, cu confruntari de un asemenea grad nu te intalnesti in fiecare zi, poate niciodata. In mod normal, raporturile cu ceilalti se incadreaza in niste scheme familiare, acceptate de comun acord, in niste conventii care pot sa ajunga la profunzime, dar oricum lucrurile nu sunt pe viata si pe moarte. Cu astfel de confruntari te intalnesti atunci cand, cum spuneam, se instaleaza pierderea.

deal - vale

Acum e soare si gardul galbui-scorojit din fata geamului meu emana o lumina intensa. Ma atrage sa ies. Cum nu-mi sta in fire sa ies fara scop, o sa ies sa alerg. Nu am mai alergat demult si mi-e dor de senzatie.

Am visat ca eram la San Francisco (probabil de la filmul pe care l-am tradus). Ma intalnisem cu Miki - in vis - care locuia acolo si era cu o gasca dubioasa, de romani. Problema era ca eu tot timpul visului ma crezusem la Los Angeles si am fost ciudat de bucuroasa sa aflu ca de fapt sunt la San Francisco.

De foarte curand am bagat de seama ca nu ma mai obsedeaza sederea mea de un an jumate in Canada. Oricat as vrea sa ma mai gandesc la ea, sa-mi explic niste lucruri (preocuparea mea mentala principala de cand am plecat de acolo), nu mai pot. Nu-mi mai vine, pur si simplu. Se epuizeaza de la sine si obsesiile, ceea ce e bine. Dar vin altele :)

Mai nou am o jena in a scrie pe acest blog despre mine, iar despre altceva nu stiu sa scriu atat de competent incat sa fiu multumita de mine. Dar imi spun ca trebuie sa scriu, e un exercitiu important pe care nu vreau sa-l pierd. Azi pierdem una, maine alta si tot asa. Se cere, deci, un mic efort.

In ianuarie traiesc, ca majoritatea, un low, dupa high-ul de sarbatori. Stiam ca va fi asa si de asta mi-am si zis sa ma temperez in bucurie si entuziasm, dar cum sa te temperezi cand sunt aici: Ionuka, Maikel, Stefan, Alex, Norbi, Bogdan, Mark, Ariana, Sorin, Cristi, Laura, Miki, Cris.

In rest, ne reluam scenariile cu Darius, gasim personaje si le dam nume, imi verific e-mailul si telefonul mobil (sa nu uitam de gratioasele sms-uri trimise in 31-12-09, 23:12 si in 01-01-10, 01:10), ruminez aiurea griji si probleme si ma desfat programat cu filme si carti.

Bonjour 2010 !