All who wander are not lost.

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.