Sunday, January 31, 2010

All who wander are not lost.

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.

10 comments:

@ said...

ce cunoscusesi in romania era un timp, nu un loc. cred.

k. said...

da, m-am gandit si la asta. my 20s...

Norbert Andor said...

Eu citesc mai nou niste chestii foarte misto, pe tema self management. Trebuie sa stam de vorba.

Anonymous said...

Once upon a time, a foreigner got lost on the outskirts of Paris. He couldn't remember the name of the street his hotel was on; hell, he couldn't remember the name of the hotel. After a few hours, he entered a bakery. "Please help me, I'm hungry and tired and lost." The woman gave him some pastries and told him: "You are not lost. You are here."

Departe said...

hm, da, si eu cred ca e vorba de alienare de "tine-cea-care-erai-atunci" si nu de loc neaparat. Dar cred ca majoritatea celor care traiesc in alte parti o simt si e o linie pe care trebuie sa o tragi: rupi sau nu legatura cu tot ce e romanesc din tara respectiva? Alegi sa traiesti in sanul comunitatii cu TVul dat pe posturi romanesti toata ziua (ceea ce mi se pare un fel de security blanket) sau traiesti cu tine insati, si asta atunci se poate intampla oriunde, nu conteaza locul.

La urma urmei, singuratatea e la fel peste tot

MM said...

“As professor Arnold J. Toynbee indicates in his six-volume study of the laws of the rise and disintegration of civilizations, schism in the soul, schism in the body social, will not be resolved by any scheme of return to the good old days, or by programs guaranteed to render an ideal projected future, or even by the most realistic, hardheaded work to weld together again the deteriorating elements. Only birth can conquer death – the birth, not of the old thing again, but of something new. Within the soul, within the body social, there must be – if we are to experience long survival – a continuous ‘recurrence of birth’…” (J. Campbell)

Lili said...

Te citesc de-un timp si imi placi foarte mult :-)Esti foarte sincera si foarte sensibila. Am o curiozitate...cum de tu si Philippe, din Amsterdam, nu formati un cuplu? Iarta-ma daca sunt prea curioasa...

k. said...

@anonymus: misto poveste.

@departe: sunt de acord cu alegerea despre care vorbesti, insa cred ca e mai bine daca se produce treptat si natural. nu am crezut niciodata in rupturi sau, cel putin, mie nu imi priesc. daca e sa ma refer anume la ruperea legaturii cu comunitatea romaneasca din emigratie, cred ca e teribil de greu pentru un roman, si nu unul de 18 ani, care a trait in sanul unei societati colectiviste, sa schimbe brusc macazul catre individualism. e necesara o perioada de adaptare, de trecere. oricum noul te copleseste, daca mai si renunti la putinele lucruri care te leaga de ce ai fost, e prea mult, prea brusc. impactul e prea mare.

@MM: ma gandesc neincetat la asta. si stiu, de fapt, ca e singura solutie. but birth is a process, that's what I keep telling myself.

@Lili: mersi, m-ai emotionat. nu esti prea curioasa sau, ma rog, si eu in locul tau as fi. pai... uneori lucrurile pur si simplu nu se potrivesc.

Departe2 said...

Da, absolut, perioada aia de adaptare e teribila, si mi-e mi-a luat cam un an jumate sa nu mai tanjesc ca un catel ranit pe o margine de drum dupa locuri si oameni. Solutia e sa inlocuiesti golul cu altceva, si uite aici ma refer si eu la "nasterea" pomenita de MM. O lepadare de cele vechi, o schimbare, o viata noua. Nu neaparat mai buna, pur si simplu noua. .....treaba care al urma urmei nu are nimic de-a face cu strainatatea, poti sa treci printr-o astfel de perioada si in comfortul orasului natal.

Ma opresc, pentru ca e o discutie spinoasa si pentru mine. Dar multumesc, m-a bucurat sinceritatea ta si mi-a adus aminte ca uite, mai sunt si altii care se lovesc de aceleasi ganduri ca mine...

Unknown said...

m-as fi putut limita doar la a citi fara sa comentez... dar cind am citit articolul asta am zis ca trebuie sa 'vorbesc'. pina acum consideram blogurile patetice desi am citit citeva... tb. sa spun ca al tau il simt cel mai autentic si mi-a schimbat parerea despre bloguri! gasesc deasemenea ca rezonez la multe dintre experientele, si gindurile tale, si la stilul tau... etc. dar sint inca paralizata de recunoasterea asta si nu mai pot comenta... poate voi reveni. am vrut doar sa iti las un gind bun. si cald