fragile

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".

Bold Baby

Unele lucruri pur si simplu nu s-au potrivit. Valiza, de ex. Unu, ca nu am luat doua cand am plecat, desi intuiam ca nu ma mai intorc cu graba. Doi, ca nu m-am agitat sa-l rog pe Stingo sa mi-o aduca cand a venit. Trei (asta s-a potrivit), ca nu m-am dus eu acolo sa o aduc, bazandu-ma ca vine tata cu masina sa ma ia (nu ar fi venit cand a zis). Deci nu ma mai zbat. O fi cumva. Ce rost are sa ma tot muncesc sa controlez toate lucrurile, cand si asa nu pot, ca nu depinde totul de mine, si si daca depinde, sunt unele lucruri care pur si simplu nu ies.

Un an jumate m-am tot luptat sa-mi astern si a iesit o catastrofa. Ma rog, nu catastrofa care decurgea direct din luptatul respectiv, ci alta colaterala si mult mai parsiva.

Mi s-a facut dor de: amsterdam, bucuresti, atlanta. Nu neaparat in ordinea asta, ordinea se schimba. De amsterdam imi e dor de libertatea si efervescenta de pe strazi, din baruri, de tihna din casa lui F. De atlanta mi-e dor de Ionuka & Maikel si activitatile noastre, toate, plus de cumparaturi, de ce sa nu recunosc. De bucuresti mi-e dor de 'potentialul artistic' pe care il simt acolo mereu, de oamenii calumea cu care stiu ca m-as putea imprieteni, si de oamenii calumea cu care sunt deja prietena. Si aici e bine, nu neg, intr-un fel in care nu poate fi bine nicaieri altundeva: siguranta locului tau, a casei, familiei, prietenilor, intimitatea cu niste oameni, care s-a creat in ani de zile de munca :), viata lenta de oras de provincie, care iti permite sa citesti lenes o carte in pat, nu intr-un metrou de-acasa la lucru.

Dar incerc sa renunt sa ma mai tot gandesc unde e mai bine, si sa vad ce-o sa se intample. Spaima mea (dintotdeauna) e ca daca eu nu fac sa se intample, nu se intampla nimic. Si atunci intervin cu forcepsul, si ce iese, e ca raman cu o rana imensa, care tot astept sa se inchida.

La strand mi-au zis trei pusti "Tanti, va uitati si la patura noastra, ca mergem in apa". Ce pot sa spun, aveau incredere in mine. Eu intre timp citeam Jurnalul Oanei Pellea. Am vibrat la trei faze, in rest m-a enervat si m-a deprimat. Mi-a creat o stare de intunecare. Ma tot miram cum un om care vrea atata lumina nu-si da seama ca el insusi e plin de intuneric. Mereu vede jegul in ceilalti. Proiectie, darling.

Azi e zi de alergat, dar astept sa se mai racoreasca. Poate vine si Ko cu rolele, si dupa aia mai conversam. He has deep insights, asta imi place. Ne si amuzam, in mare parte ca ne dam seama ca intelegem la marele fix o nuanta.

Parca as fi descoperit boldul, ctrl b, asa arata textul asta. Practic, l-am redescoperit.

the perks

Perioadele de deschidere personala alterneaza cu cele de inchidere. Ele corespund in ansamblu perioadelor de incredere in existenta unor sensuri (printre care, cel de a scrie) si inexistenta lor, cand lucrurile doar se intampla si asisti la derularea lor ca un spectator.

In mare, ce am mai facut:
- am citit doua carti integral (The Perks of Being a Wallflower si Naiv.Super.), una pe jumatate si alta din cand in cand.
- am vazut doua filme (Hedwig and the Angry Inch, Kontroll)
- am tradus doua documentare
- am fost la o nunta (Angi si Rumczeis)
- am alergat de doua ori
- m-a durut spatele cumplit o zi intreaga
- mi-am regasit un prieten (Ko)
- am mai slabit 2 kg
- am fost de doua ori la piata
- am vizitat actuala redactie a ziarului
- am iesit cu prietenii mei, printre care si Oli, care a si plecat
- am fost la croitoreasa
- m-am gandit intens la doua teme mari: dragoste si timp
- am citit bloguri, nici multe dar nici putine

Deci, mai nimic. Faza buna e ca nu mai tin sa fac multe lucruri. Mi s-ar ingramadi in cap si nu as mai intelege nimic, la finalul unei zile.

D & D

memories,
total freedom,
beauty

Antony's white gown

Concertul lui Antony (and the Johnsons) din iunie de la Amsterdam, la care a fost F. si trebuia sa fiu si eu. Oricum m-am bucurat ca l-am vazut (mersi Mihaela & Nick). Si discursul lui de la
"Dust and Water", ca sa nu mai vorbim de "Starfish". Si tacerea de la "Rapture". Iar Julia at the cello, adorabila.

"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.