...yes, please hurt me for a change, hurt me, kiss me, serre moi dans tes bras.

cred ca abia acum imi dau seama de ce am plecat din romania. ma simteam prinsa in capcana. stiu ca ma tot lamentam la mama ca uite, ce previzibila e viata mea de acum inainte, nimic nu o sa mi se mai intample, ce mi se poate si intampla in orasul asta mic in care stiu pe toata lumea. da, ma simteam prinsa in capcana, si eram convinsa ca daca plec pe un continent mare, intr-un oras mare, o sa se rezolve totul. insa nu se rezolva. si nu exista capcana.

nu exista pentru ca acum nu mai cred in capcana. sau, invers, cred ca orice poate fi o capcana. sa vedem, daca alegi sa te mariti, esti prinsa in capcana vietii in doi, daca alegi sa fii singura, esti prins in capcana singuratatii. daca alegi sa ai copii esti prins in capcana ingrijirii copiilor, daca alegi sa nu ai copii esti prins in capcana singuratatii plictisite. daca alegi sa ai bani, esti prins in capcana facutului de bani, daca alegi sa nu ai, esti prins in capcana saraciei. daca alegi sa ai o cariera calumea, esti prin in capcana luptelor pentru avansare si mentinerea pozitiei, daca alegi sa fii un pierde-vara, esti prin in capcana complexelor profesionale. adica orice alegi e o capcana. cred ca am mai auzit asta si in Noi Albinoi, un batran ii citea din kierkegaard parca.

atunci la ce bun sa te mai si gandesti in termeni de prins in capcana, daca tot nu poti sa-i scapi oricum, oriunde ai fi, orice ai face? asa incat tot ce iti ramane de facut e sa nu te gandesti asa la lucruri, punct. ci ca la ceva care curge. Sa lasam lucrurile sa curga.

oricum eu stiu ca eu o sa am mereu un sentiment de stagnare perplexa in fata vietii, ca orice as face voi ramane, pana la final, cu impresia ca viata nu a inceput, ca trebuia sa fie altceva, ceva mai puternic si mai luminos si mai permanent. nu stiu ce ar putea schimba impresia asta, pentru ca deja f. putine lucruri ma mai impresioneaza, din jurul meu sau la mine, nici daca as urca pe kilimandjaro nu cred ca ar schimba situatia cu mult.

asta e din cauza ca am plecat si am vazut lumea, nu toata, insa indeajuns cat sa imi dau seama ca mai sunt f. putine lucruri de experimentat si ca si mai putine merita vreo atentie.

tot ce poti sa faci e sa lasi lucrurile sa curga si sa treaca o zi dupa alta fara vreo miza anume decat sa treaca placut si facand pe cat se poate bine in jurul tau. cam atat.

e un cantec, de fapt o strofa, care m-a cucerit din prima si nu incetez sa ma gandesc la ea, e pe melodia de la For he's a jolly good fellow, ca sa stiti: The bear went over the mountain/To see what he could see/ And all that he could see/Was the other side of the mountain/The other side of the mountain was all that he could see.

+++

am terminat aici la lucru si nu simt nimic, dar nimic, nici bucurie ca am scapat, nici panica ca nu mai am alt job la orizont. maine am mult de lucru acasa ca poimaine plec din locuinta aia. in urmatoarele trei zile incerc sa ma relaxez nu stiu cum va fi asta, si apoi plec la ionuka.

++++

ieri am vb. cu miki si ne-am amintit de craciunul 2006, cand a fost la arad marian si apoi a venit si philippe, si marian statea la miki si philippe la mine, si ne intalneam la miki in general, care era tare obosita dar si f. draguta. marian ne tot capacita cu myspace-ul lui si telemake, My Socks Are Fine, si cu philippe vorbeam enorm, enorm, si cred ca si beam nu tin minte ca enorm. am fost si la gabi la masa, si atunci a fost momentul Antony Crippple and the Starfish ocupand fiecare particula din casa. a fost un craciun foarte frumos, se apropia de ceea ce as vrea eu sa fie viata, neintrerupt, puternica luminoasa permanenta.

Jacob

acum, ca am un elan si sa profit, imi sortez hartiile, ce arunc, ce iau cu mine, si, cum era si de asteptat, ma 'traverseaza' niste melancolii, mai ales cand am vazut ghidul Bienvenu au Canada, nu stiu de ce le citeam in franceza, some kind of denial haha, in fine, si ce ma trezesc eu sa subliniez din prima pagina a ghidului, asta atunci cand am ajuns aici: VOTRE PREMIERE ANNEE AU CANADA SERA REMPLIE D'EMOTIONS ET DE CHANGEMENTS, acuma ma si distreaza ce altceva.

in orice caz in ultimele zile am vazut oameni, vineri au fost la mine o fam. de 6 pers. si a fost foarte fain, am vorbit, am ras, ne uitam la micuta, si despartirea f.f. emotionanta de Dana in hol la bloc, stiam ca in secundele alea nu isi dorea altceva mai mult pe lume decat sa imi fie mie bine in viitor, si asta e minunat cand se intampla, fie si numai ptr. cateva secunde.

ieri, adica sambata, a venit la mine sa cumpere patul o doamna rusoaica tacuta si cu o oboseala infinita, cred ca a trecut prin multe si a trecut gratios, si fiul ei, Jacob, un baiat slab si lungan, stiti varsta, si putin timid, dar brav, un fiu brav.

dupamasa am fost la prietenii mei la chef si am vb. romaneste, erau multi romani, am aflat suprinzator si o barfa, eu nu mai stiam ce e aia, cred ca m-am si pilit la un moment dat, desi nu mi se parea, dar uitasem cum e asta, nu am mai baut de cam o luna. tin minte ca vorbeam cu cineva si-i tot ziceam Bai frate, si el zicea ceva cu Sa avem fun, dar nu ma deranja, pentru ca aici mi-au trecut sensibilitatile la limba romana, pot vorbi si eu lejereanu :)) cu Puii mei sau Pana mea, sa nu va mirati. deci eram ieri cu romanii si m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fi avut legaturi cu comunitatea, mai schimbam o vorba, mai mancam un mic, mai un otv, ma rog, din astea, dar acuma ce mai conteaza. in orice caz am fost placut surprinsa ca nu au sarit pe mine cu De ce pleci? Esti fraiera? Stai macar pana la cetatenie, asta e IMNUL romanilor in canada. mi-am auzit-o insa numai o data si am izbucnit intr-un Dar nu ma intereseaza, continuandu-mi euforia. s-au sters de praf personaje din arad, de ex. unul din oamenii de la chef a fost la mama la scoala si ii stia pe toti profii de acolo, normal, si profii de la mama de la scoala sunt niste Fapturi Mitice ale copilariei mele. ca sa revin la o tema (supratema) recurenta: s-au refacut conexiunile.

acum sortez hartii, cum am spus, o astept pe Natalie sa vad ce mobila cumpara, ma intreb pe ce o sa dorm cand o sa imi cumpere si salteaua, acum e asa studenteste aici, imi place, si intre timp ascult Beirut, iar eu cand ascult Beirut inseamna ca sunt ok.

realul imediat

am recitit blogul meu din anul 2006, un an in care se pare am fost constant fericita. si amintirea imi spune acelasi lucru. a fost un an suspendat cumva in timp (asteptam sa plec in canada), asa incat toate lucrurile aveau o usuratate atat de placuta. in mare, faceam cam numai ce voiam, si ce voiam erau filme, carti, teatru, muzica, prieteni. se intampla mereu cate ceva, niciodata ceva grav, vitalitatea mea si a celorlalti era blanda, dar exista, cu certitudine. starea s-a prelungit pana in iunie 2007 cand am plecat efectiv.

din iunie 2007 totul s-a schimbat si eu nu imi amintesc sa fi fost de atunci vreodata vara, desi stiu ca au fost totusi doua veri.

la fel cum iarna nu imi pot imagina ca exista si vara cand murim de cald si umblam in tricou, si invers, la fel acum nu imi pot imagina ca vor mai veni acele vremuri de o liniste calma, fericiri marunte dar constante, prieteni, teatru, terase.

inca nu stiu daca era nevoie de confruntarea asta de un an jumate, inca nu stiu ce va ramane in urma ei. sunt unele lucruri cu care e mai bine sa nu te confrunti pentru ca lasa in urma rani. cu altele e bine sa te confrunti pentru ca iti dau certitudini care dureaza o viata.

ma consolez totusi cu gandul ca totul trece si ca realul imediat de acum se schimba, slava cerului, si ca va fi inlocuit de un alt real imediat, care cu siguranta va fi mai bun, pentru ca nu il mai las la voia intamplarii si a unor vise inspirate din vederi din copilarie cu orase cu zgarie-nori.

sa ma vad din nou cu 2 valize

am fost ieri la spect. asta, de dans. m-am pus la margine si tot evaluam cati pasi mai sunt pana la iesire, am zis ca bine ca scrie EXIT ca vad clar unde e iesirea. deci aveam emotii ca nici nu o sa pot sa stau. dar mi-a placut *un fel de a spune*, mi-ar fi placut enorm cu cativa ani in urma, genul de spect. cu ambiguitate de gen si cu insinuari de relatii. nu foarte lucrat though. se putea si mai bine deci. faptul principal a fost ca am stat si nu numai ca am stat, nu m-am uitat la iesire nici macar o data, si mai mult am uitat de mine CA PE VREMURI si m-am emotionat de la arta, tot ca pe vremuri. am plecat de acolo mai usoara (light) si mi-am zis ca precis se poate reconstrui ceva. modul in care se reconstruieste e exact asta, sa ma duc la tot felul de spect. si evenimente culturale care sa ma duca undeva unde eu singura se pare ca nu pot sa ma duc. si normal sa fiu cu prieteni care si ei sa se duca acolo si acolo se ne intalnim. altfel nu pot si e ok totusi ca mi-am dat seama. credeam ca nici asa nu o sa mai pot, perioada lunga lunga in care nu intelegeam de ce ar mai deschide cineva o carte sau s-ar mai aseza intr-un fotoliu la teatru. e mai usor totusi cand admiti ca 'in interiorul tau' nu e nimic si ca trebuie deci constant sa il umpli cu ceva. eu stiam cu ce sa il umplu (cu ce am zis) insa stiam din instinct daca se poate spune asa, si pe instinct nu te poti baza, ai tendinta sa il negi sau provoci. provocarea asta se poate termina rau, e o chestie periculoasa. ca sa revin acum stiu acelasi lucru insa il stiu nu din instinct acum stiu pe ce ma bazez. 'confruntarea pana la radacini cu tine insati' philippe.

ptr. ca tot fac countdown, mai sunt acum 2 sapt. in care chiar va trebui sa ma stradui sa fac ce trebuie sa fac. nootka e la amsterdam si maine merge la sigur ros. am zis numai asa :) deci tineti-mi pumnii sa ma pot concentra pas cu pas si sa am si noroc. cand nu mai pot si ma dezintegrez brusc ajunge sa ma vad din nou cu 2 valize SI ATAT.

chinese checkers and the right hemisphere

mai sunt 3 saptamani. ar putea fi 3 saptamani fericite, daca nu ar fi brazdate de bucati de intuneric cu care nu stiu ce sa fac (cred ca o sa le las in pace).

stiu ce am invatat, stiu ce trebuie sa reinvat.

daca vorbeam de spatamani fericite trebuie sa nuantez, fericirea are chipul melancoliei, iar melancolia e buna, pentru ca vine din inima.

(eu uitasem si de melancolie).

melancolia a venit in momentul cand am deschis debaraua pe hol si am vazut ciocanul. m-am oprit si mi-a venit in minte momentul si toata atmosfera cand l-am cumparat. nu au importanta acum detaliile. ceea ce are importanta este ca momentul m-a trimis la alte momente, ale mele, aici, singura, momentele mele de mici triumfuri.

as vrea sa ma vedeti intr-unul din ele. sunt singura, am o sacosa ikea albastra pe umar, cu mici obiecte dragute, stau intr-o statie de metrou din suburbie, astept si ma mai uit multumita in sacosa. sunt pe punctul de a-mi incropi o casa draguta.

la un moment dat s-au terminat toate obiectele si atunci nu am mai stiut cum sa continui.

cum vorbeam cu ionuka, parca am jucat chinese checkers (bilele colorate). incep entuziast, inteligent si apoi nu stiu cum sa mai continui. ma poticnesc la intrarea in casa si dupa asa un inceput glorios sunt invinsa la cateva mutari.

asta daca e sa privim lucrurile ca avand inceput si sfarsit, si nu in fluiditatea lor. eu una prefer fluiditatea. vine din emisfera dreapta si e mai light.

Ai grija ce iti doresti (f.adevarat)

Sunt exact asa cum am visat: libera. Daca mi-am dorit ceva constant de cand ma stiu a fost libertatea. De asta nu am putut nici sa imi fac abonament la telefon pe 2 ani. Daca cumva ma indragostesc si vreau sa imi urmez inima in Venezuela?

E bizar, stiti, arhicunoscuta zicala Ai grija ce iti doresti ca e posibil sa se si intample. S-a intamplat. Sunt totalmente libera. Nu ma leaga nimic de nimic, pot sa ma duc unde vreau sa plec de unde vreau sa stau cat vreau unde vreau.

Mai stau in acest oras, Vancouver, si in aceasta tara, Canada, o luna. Plec la Amsterdam. Intre timp voi sta cu Ionuka si cu Maikel de sarbatori, apoi voi petrece un timp cu Oli la New York. Apoi ajung la Amsterdam.

Nu pot scrie acum de ce plec de aici. Motivele sunt impartite egal in doua: pe de o parte nu m-am putut obisnui cu Lumea Noua, pe de alta parte situatia mea personala aici, afectiv vorbind, nu a fost dintre cele mai bune. Am fost foarte singura, m-a obosit singuratatea in ultimul hal.

Ceea ce vreau sa spun este ca libertatea nu are nici pe departe gustul pe care credeam ca il are. Dimpotriva. Faptul de a nu fi legata de nimic, nicaieri, imi da niste incertitudini care ma arunca in cele mai negre ganduri si anticipari. Desi sunt ferma in decizia de a pleca, insusi faptul de a ma muta ma anxieteaza cumplit. Si sa fac toate astea singura. Nu imi e frica, nu mi-a fost niciodata, nici macar cand am venit singura in Canada, de ceea ce numim viata concreta. Nici acum nu imi e frica de cum o sa procedez tehnic vorbind cu 'lichidarea bunurilor', ci de toate gandurile care acompaniaza faptul.

Uneori imi mai aduc aminte ca de fapt imi traiesc visul. Ma mut, libera, de ici colo. Aici trebuie sa il citez pe calin, un prieten care a plecat in spania, pentru a se intoarce in romania. 'Uneori visam gresit sau incomplet'.

Va fi o luna foarte grea.

A doua saptamana

azi m-am trezit si imediat am stiut ca maine plec.

aici nu a fost asa cum ma asteptam, ceea ce ar trebui sa imi intareasca o convingere despre care voi scrie mai incolo, anume aceea ca nu are rost sa iti faci planuri.

la ce ma asteptam am si scris: voi fi euforica, sau moderat euforica. cat departe am fost... aici la inceput, aproape o saptamana, nu mi-am gasit locul, un loc dupa care am tanjit 10 luni, nu mi-am regasit firescul comunicarii cu oamenii. am avut si niste stari care mi-au dat de inteles ca nu e cazul sa ma lansez in niciun fel de euforie, mai mult, ca nu pot sa ma lansez in euforii cat stau aici. e bine cand intelegi in fine ca lucrurile nu merg conform planului. nu am fost la dans (club de noapte hihi), nu am fost la teatru, lucruri pe care bagam mana in foc ca le voi face. in fine. s-a inteles ideea.

au fost cateva momente, in a doua saptamana, in care in mod neasteptat s-au refacut conexiunile pierdute (radacinile cum se spune), de ex. cand am stat cu tata pe terasa de la astoria, cand am fost cu ioana la zerind sa ia ceva de la farmacie, cand m-am plimbat prin piata si am vazut lazile de mere si lazile de varza si crizantemele bordo, cand am venit de la arad la timisoara cu marius cu masina, cand am intrat intr-un magazin cu cd-uri in piata si era 'suparat suparat sunt doamne iara suparat' (pe bune), cand m-am plimbat pe mal si m-am uitat sa vad daca mai e deschisa terasa de la ratio, cand am stat cu miki la ea in bucatarie si am facut planuri despre cand facem copii ca sa nu plictisim pe altii cu povestile noastre de mame obsedate, si au mai fost, probabil.

conexiunile se refac greu, dar ele se refac.

si acum cred ca pot vorbi despre planuri, care e o discutie mai larga, nici nu stiu daca o pot formula asa cum trebuie. eu am trait 1 an jumate din plan in plan, planul imi oferea certitudine, plus ca e modelul nordamerican, deci m-am molipsit. de la planul pe ziua de azi, pe saptamana in curs, pe luna in curs, pana la Cand Vin In Romania. planurile, normal, trebuiau sa iasa, si cum le intocmeam realist si inteligent si apoi le urmam cu strictete, eventual le mai adaptam in detalii, ele ieseau. mi-au iesit toate planurile. de aceea am inceput sa prind gust, sa ma cred chiar un mic dumnezeu care tot ce vrea se si intampla. numai ca, numai ca, la un moment dat, lucrurile au scapat de sub control, fara ca eu sa inteleg de ce si cum si ce se intampla cu mine. prin iulie. am ignorat si am continuat cu planurile maniacale aproape, desi simteam in fiecare secunda (deja stiam ca ceva nu e in regula) ca nu ma bucur, ma bucurau de alfel din ce in ce mai putine lucruri (cu ionuka si maikel la montreal a fost poate singurul dupa luna iulie, ah, si concertul radiohead, si philippe desigur). planul era sa ma bucur nelimitat si euforic in romania in octombrie. cum am spus deja nu a fost asa. tot esafodajul a colapsat. una din explicatii e ca aici in romania nu se traieste dupa plan, de la ce discutam la bere pana la votul uninominal. mi-am dat seama in fine ca nu tine, nu tine sa iti duci viata ca un excel sheet, scuze din inima ptr. comparatia f. ieftina.

faptul ca mi-am dat seama deocamdata nu e suficient. inca nu pot sa ma las, sa las bara. inca planul e in sangele meu, inca vreau sa stiu cu maxima exactitate ce fac in decembrie, 16, la ora 4.30 dupamasa. asa am trait 1 an jumate... normal, trebuie sa stii ce faci maine, in linii mari, sau cand pleci dintr-un oras cu avionul, nu de alta dar trebuie sa iti iei bilet, samd intelegeti. insa nu poti sti tot, nu poti controla tot, e nebunie curata, e un pacat.

ACUM: in urmatoarea luna va trebui sa ma tin de niste mici planuri, ca acum chiar trebuie sa iasa lucrurile asa cum trebuie, si apoi pot sa ma las, sa las bara, nu ca pot, dar trebuie, am inteles ca trebuie, si deci sa nu imi fie frica. cred ca daca reusesc asta dupa aceea nu imi va mai fi frica de nimic, de nimic ce tine de viata pamanteana se intelege.