Imi place sa admir. Si mai mult imi place sa co-admir, adica sa am pe cineva cu care sa admir impreuna. Una din admirari am descoperit-o ieri impreuna. O doamna profesoara, cu d mare si p mare. Admiratie de liceeni, mai puternica nu cred ca se poate. Apoi, cronologic, am ajuns si la facultate si de aici la Grisamo, terasa mitica. Stateam cu orele, practic mergeam la scoala pentru asta, sa ne intalnim ca sa plecam la Grisamo, nucleul abia format a ceea ce va deveni Nootka Team. Pe langa noi treceau colegele, cu cursurile in brate, in drumul lor de la scoala la xerox. Noi aveam sfidarea in noi, o sfidare a studiului mecanic si mort in favoarea plinei de freamat prietenii. (Nu o sa uit niciodata sala din Pitar Mos unde, din prima zi, m-am pus cu Miki in banca. Nu o sa uit niciodata unde l-am vazut prima data pe Bogdan, in barul de la Pitar Mos, singurul an in care eu am mai prins barul. Nu o sa uit niciodata cand Miki a inceput prima conversatie cu Stefan, in hol la TNB, in care Stefan cred ca nu a spus niciun cuvant dar facea niste mutre care spuneau tot).
Abia acum, dupa mai bine de zece ani, pot sa ma gandesc la Anii De Facultate Din Bucuresti, pe care nu i-am inteles nici atunci nici dupa, de care imi era frica sa ma apropiu, la care nici nu puteam sa incep sa ma gandesc. Stiam ca la un moment dat o sa-i inteleg, o sa inteleg de ce lucrurile s-au intamplat asa si nu altminteri. Dar acum nici nu mai trebuie sa ma mai gandesc pentru ca imi dau seama ca stiu. Cum sa mai simt nevoia sa ma intreb ce a fost cu Anii De Facultate Din Bucuresti, cand, dupa 12 ani, cu Miki, de Craciun, ne dam cadou exact aceeasi carte, cu Alex am fost in Sintelltown si cred ca acolo am si ramas, cu Stefan avem aceleasi regasiri debordante si fara cuvinte, pe Bogdan si daca acum l-as suna am vorbi despre Jeni Acterian sau Virginia Woolf exact ca atunci cand beam cola toata noaptea si ne culcam dimineata, ca sa nu mai spun ca nu imi imaginez cum as fi fost eu daca nu l-as fi cunoscut pe Marian sau daca nu as fi fost atinsa de aerul pur al lui Christophe.
Yes, 'My socks are fine'.
Wednesday, August 08, 2007
'My socks are fine'
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
15 comments:
si la burlane la cafea
and no, i decided not to shave my barbe today
:)
si la burlane la bere (philippe), si la bar la litere la cola, si pe lipscani la prajitura, si la gradina icoanei si in parcul ioanid
Uf, mi-au dat lacrimile.
Chiar ieri, în Cărtureşti, am răsfoit noua ediţie a Jurnalului şi mi-am zis că nu, prefer cartea ta citită şi răscitită, subliniată, cu semne de exclamare a "da da ştiu", fără desene, dar doldora de atâtea gânduri care ne-au unit.
(Am citit recent ca la parterul clădirii ei s-a deschis un fast food. "Snack Attack" or something. Bleah.)
si mie mi-au dat lacrimile desi am am fost doar o aparitie episodica in acesti ani. si ca veni vorba de aparitii episodice, mi-am adus aminte de primavara cand am venit cu oli la buc. si eram f ude de la ploaie, si ne-am intalnit cu stefan la tnb, pe care nu-l cunoscusem pana atunci. iar noi eram cam salbatice.
bogdan, am la mine cartea, cu poza daruita de arsavir. tin minte perfect cladirea ei, era o tutungerie la parter.
ionuka, stiu stiu ziua aia, din fata de la tnb. mai tin minte si cand ati debordat, tu cu oli, la denis acasa, langa cismigiu. era in acelasi sejur?
da, imi amintesc ca am dansat in chiloti pentru ca pantalonii erau leoarca. cine era denis? gagicu lu bogdan? imi amintesc o casa superba, cu podele de lemn.
da, belgian parca. si casa era asa fumoasa, si era vecin cu fam. rebengiuc si ne gandeam sa mergem sa cerem niste faina sau o tigaie. da, era dupa ploaie, ce dezlantuiri.
cata, dar mai tii minte cand eram cu tine la tnb si vorbeam cu filip la telefon pe care incercam sa-l combinam sa vina cu noi la teatru? si el m-a intrebat cu cine e piesa si eu m-am apucat sa-i citesc de pe cearceafurile alea imense de pe teatru distributia si sponsorii?
o, desigur. insa nu mai tin minte daca a venit sau nu. Filoctet.
Filoctet
Yes, 'My socks are fine'.
Rectificări (lipsite de importanţă):
- Dennis e(ra) olandez.
- De la fam Rebengiuc voiaţi să cereţi o cană de zahăr sau ulei :))
Zahar mai inteleg, dar ulei? Eu, una, precis nu imi doream ulei.
Oli era cu uleiul
hahaha, ce imi plac aceste rememorari. si apreciez memoria foarte buna a lui bogdan.
cred ca il confundam pe denis cu pierre (sau cu denis mathieu, gagicul meu). ce faine or fost ziele alea de iarna cand bogdan o venit cu pierre la arad. avem si o poza superba, la un restaurant in subsol. pizzerie cred.
Post a Comment