'What Not To Wear'

Mai nou nu ma pot dezlipi de o emisiune tv, numita 'What Not To Wear'. La inceput mi-am zis sa ma uit ca sa imi insusesc vocabularul la zi din domeniul modei. Treptat a trebuit sa admit ca ma intereseaza emisiunea in sine. (Din cate imi amintesc am vazut emisiunea asta sau alta similara si in romania, dar nu am staruit).

Scenariul e cam acelasi de fiecare data. Ii avem pe cei doi stilisti, Clinton si Stacy, un fel de politisti ai stilului, ironici si malitiosi, dar desigur bine intentionati. Apoi victima, o tanara obisnuita dar clar depasita de exigentele vestimentare, lipsita de cel mai elementar discernamant in privinta aspectului ei si total dezinteresata de felul in care arata. Misiunea celor doi stilisti este sa o indrume in alegerea garderobei optime si sa scoata tot ce e mai bun din ea. Aceste fete trec prin toate umilintele posibile, pentru ca in final sa straluceasca: li se filmeaza in secret garderoba in tot ce are ea mai jalnic, isi privesc familia si prietenii plangandu-se de cat de sleampata este desi e o fata atat de buna si frumoasa, suporta sarcasmele celor doi stilisti, indura chinurile confuziei si neajutorarii in magazinele new-yorkeze, oglinzile din cabinele de proba, complexele si frustrarile. E un proces dureros de desprindere de vechiul eu, dar stii ca la capatul lui, de fiecare data, se va revela o fiinta cu totul sclipitoare. Tanara, acum stralucind in toata splendoarea ei, revine in mijlocul familiei si prietenilor, care plang de bucurie si o aplauda. Apoi o vedem pe strada, plimbandu-se in diverse tinute, radiind incredere in sine.

Poate ca tonul acestei relatari pare un pic ironic, desi nu mi-a fost in intentie. Emisiunea asta chiar ma emotioneaza. E ceva tulburator in orice om care se descopera pe sine. E unul din lucrurile care nu inceteaza sa ma miste: sa vad cum oamenii se descotorosesc de balastul in care zaceau si scot la lumina ce au ei mai bun si mai frumos. Alchimie, baby.

Vis

Azi am avut primul vis in care actiunea se derula in Canada. Se facea ca trebuia sa ma mut pe Commercial Drive iar eu mi-am dat seama ca imi place foarte mult sa locuiesc in North Vancouver si nu vreau sa ma mut de aici. In sine visul nu e cine stie ce, insa e primul vis in care eu ma vad pe mine aici.

Şi-aşa-mi vine câteodată (I)

Cum veneam eu agale de la lucru, urcand delusorul, imi vine in minte un cantec de jale, poate cel mai de jale pe care eu il cunosc din folclorul romanesc:

Şi-aşa-mi vine câteodată, să dau cu cuţitu-n piatră.

Nu cred sa fie cineva care nu il stie, daca si eu il stiu. Insa pana acuma nu m-am gandit deloc la el. Numai aceste doua versuri, daca te apleci putin asupra lor, tradeaza o furie uriasa, si in acelasi timp fara iesire. Cum e sa dai cu cutitu-n piatra? E degeaba: poti sa dai si sa tot dai ca nu se intampla nimic. Poti sa iti dezlantui furia oricat, ca nici macar nu o sa lasi o urma. Revolta fara tel, revolta fara eliberare.

Apoi mi-am adus aminte de continuarea cantecului:

Când s-o-mpărţit norocu, fost-am eu dus la lucru.

Aici deja intram din plin pe taramul fatalismului. Dar un fatalism nu lipsit de umor. Eu, naratorul, nu numai ca nu am fost de fata cand nu stim ce instanta a impartit norocul, dar nu eram pentru ca imi indeplineam datoria. De aici deducem ca pentru autorul popular a merge la lucru este clar contraproductiv, in sensul ca il retine de la o activitate cu sanse mult mai mari de succes, si anume aceea de a sta si a astepta ca pronia cereasca sa isi reverse darurile.

Şi la toţi le-o dat cu caru
Numa mie cu paharu
Nici acela n-o fost plin
Jumatate-o fost venin
Nici acela n-o fost ras
Jumătate-o fost necaz

Sa continui examinarea acestor versuri de o sinceritate zguduitoare. Acum intervine invidia. Ca am fost fraier, mai treaca-mearga, dar se pare ca sunt singurul fraier. Asta e cu adevarat grav. Si ce e si mai grav, e nu doar ca am primit mai putin in comparatie cu ceilalti, insa si ce am primit e compromis. Cu alte cuvinte, ceilalti primesc mult si bun, eu putin si prost. Si asta doar pentru ca s-a intamplat sa fiu la lucru...


Pornind de la aceste consideratii, am ajuns sa ma intreb, naiv si in pur stil 'dat cu cutitu-n piatra', de ce lucrurile se petrec in asa fel incat eu sa nu pot sa stau in tara mea. Brusc mi s-a parut nefiresc si nedrept si anormal ca eu sa nu pot sa traiesc si sa muncesc in tara mea. De ce tara mea nu e buna? De ce? Acum simt ca mi-as putea dedica ani din viata ca sa raspund la intrebarea asta.

C.C.

Una din bataliile pe care le duc acum este cea cu limba engleza. Viata aici a devenit o inepuizabila Lectie de Engleza, intrerupta doar de binecuvantatele ore de somn, care sper sa nu fie si el cotropit de ravna mea lingvistica. Rare sunt momentele cand ma uit la o emisiune tv fara a avea la indemna caietul de cuvinte si expresii. Ziarul nici nu ma apuc sa il citesc daca nu am la mine ceva de subliniat cuvinte. Nici sa conversez relaxat nu reusesc, ca mai sesizez cate un cuvant si ma tot gandesc apoi sa nu uit sa il notez, fie ca sa il folosesc si eu, fie ca sa il caut efectiv in dictionar. Deci lupta imbraca doua aspecte: 1.activarea limbii engleze deja asimilate insa neutilizate, si 2.invatarea noilor cuvinte si expresii. De asemenea, eforturile mele se indreapta si spre deprinderea cliseelor verbale la zi. Nu ca ador eu cliseele, dimpotriva, insa trebuie sa le stiu. Evident ca pot sa ma exprim asa incat sa ma fac inteleasa, insa e stanjenitor si apasator pentru mine sa comunic precar si bazal. Am crescut intr-un cult, chestionabil la urma urmelor, al cuvintelor. Nu as fi anticipat ca va fi asa o lupta inversunata cu limba engleza. Iar atasamentul fata de limba romana este clar peste asteptarile mele. De fapt, un curios fenomen, explicabil in fond. Limba romana mi se activeaza intr-o masura mult mai mare, fara precedent, as indrazni sa spun. La inceput am pus asta pe seama dorului de casa. Dar apoi mi-am dat seama ca, infruntandu-ma eu zi de zi de dimineata pana seara cu limba ebngleza, mi s-a activat un fel de Centru al Cuvintelor. Acest Centru actioneaza si asupra limbii romane, si anume scotand la lumina fondul latent al cuvintelor si structurilor lexicale din limba romana.
Insa remarc ca majoritatea romanilor care traiesc in afara granitelor tarii nu au marturisit aceasta lupta. Sa nu o fi avut? Sa nu fi fost asa de importanta? Sau asa de incrancenata? Imi dau seama uneori ca sar calul si ca ar trebui sa am rabdare, dar eu vreau sa accelerez procesul.
Si ca si cand toata aceasta lupta interminabila nu ar fi de ajuns, mai si incerc sa o duc discret, fara ca cei din jurul meu, vorbitorii nativi, sa isi dea seama ca eu nu as vorbi engleza asa, natural. Si tocmai din pricina asta, a lipsei de onestitate in fond, si a ambitiei orgolioase, uneori ma blochez stupid si atat de penibil. Vreau sa spun ceva cat se poate de fluent si la zi si cu un accent cat mai acceptabil, si de tare ce imi doresc, ma opresc la un moment dat si nu mai stiu nimic, in capul meu e un vid si parca nu as fi vorbit niciodata nicio limba. Secundele alea infinite ma arunca in cele mai negre prapastii.

Asemenea unei simfonii, ma emotioneaza si ma face fericit. Ma inalta.

'E un oras vechi, vechi. Ma gandesc ca o fi bine ca e vechi, nu? Ca daca ar fi nou nu ar avea atatea locuri frumoase'. Din filmul care m-a emotionat la lacrimi in dimineata asta. Multumesc M.

Trei linii

Aici imi place sa intru in vorba cu oameni necunoscuti. Nu m-as fi gandit. Intr-un fel imi vine sa imi ajustez postul "M".

Cum stateam eu azi la pranz pe terasa, era cald, intru in vorba cu patronul restaurantului. Punjabi - Jimmy. Evident ca nu am ghicit de unde e, eu am avansat un naiv "din Grecia". Mirosea a parfum bun, avea parul ondulat dat pe spate in stil italian. M-a intrebat de unde sunt, i-am zis, mi-a zis ceva despre ce greu o duc agricultorii in Romania, i-am explicat ca da, asa e, dar ca e frumos la tara. Atunci a avut privirea aia dupa care eu mor, privirea inauntru si in urma, si mi-a spus ca stie, ca si la ei e frumos la tara. Si apoi mi-a mai zis ca numai aici si-a dat seama cate ar fi putut sa faca la el in tara si nu a facut, a plecat de acolo, de ce. Ce coincidenta! Si eu ma gandesc la asta, i-am spus. Apoi, inflacarat, scoate un pix si pe servetelul de pe masa, imi deseneaza doua linii:
2). ______________________

1). ______________

Imi explica ca linia 1) e tara de unde am venit si linia 2). e tara in care am venit. Normal ca privind lucrurile de la 1), 2) pare mai mare, mai bun, mai mult.

Dar.... Si mai deseneaza o linie, deci:
3)._________________________________________________

2).______________________

1).______________

Dupa care se uita la mine sa savureze efectul celei de-a treia linii. Eu zambesc si ii spun ca inteleg unde bate. Imi explica, totusi, ca privind de la 2). tara in care ai venit si cu care te-ai obisnuit, la 3). un fel de ideal, iti dai seama ca nici 2). nu e de fapt cine stie ce. Ii spun ca eu inca privesc de la 1). la 2), dar ca incep sa il inteleg cum e sa privesti de la 2). la 3).

'My socks are fine'

Imi place sa admir. Si mai mult imi place sa co-admir, adica sa am pe cineva cu care sa admir impreuna. Una din admirari am descoperit-o ieri impreuna. O doamna profesoara, cu d mare si p mare. Admiratie de liceeni, mai puternica nu cred ca se poate. Apoi, cronologic, am ajuns si la facultate si de aici la Grisamo, terasa mitica. Stateam cu orele, practic mergeam la scoala pentru asta, sa ne intalnim ca sa plecam la Grisamo, nucleul abia format a ceea ce va deveni Nootka Team. Pe langa noi treceau colegele, cu cursurile in brate, in drumul lor de la scoala la xerox. Noi aveam sfidarea in noi, o sfidare a studiului mecanic si mort in favoarea plinei de freamat prietenii. (Nu o sa uit niciodata sala din Pitar Mos unde, din prima zi, m-am pus cu Miki in banca. Nu o sa uit niciodata unde l-am vazut prima data pe Bogdan, in barul de la Pitar Mos, singurul an in care eu am mai prins barul. Nu o sa uit niciodata cand Miki a inceput prima conversatie cu Stefan, in hol la TNB, in care Stefan cred ca nu a spus niciun cuvant dar facea niste mutre care spuneau tot).

Abia acum, dupa mai bine de zece ani, pot sa ma gandesc la Anii De Facultate Din Bucuresti, pe care nu i-am inteles nici atunci nici dupa, de care imi era frica sa ma apropiu, la care nici nu puteam sa incep sa ma gandesc. Stiam ca la un moment dat o sa-i inteleg, o sa inteleg de ce lucrurile s-au intamplat asa si nu altminteri. Dar acum nici nu mai trebuie sa ma mai gandesc pentru ca imi dau seama ca stiu. Cum sa mai simt nevoia sa ma intreb ce a fost cu Anii De Facultate Din Bucuresti, cand, dupa 12 ani, cu Miki, de Craciun, ne dam cadou exact aceeasi carte, cu Alex am fost in Sintelltown si cred ca acolo am si ramas, cu Stefan avem aceleasi regasiri debordante si fara cuvinte, pe Bogdan si daca acum l-as suna am vorbi despre Jeni Acterian sau Virginia Woolf exact ca atunci cand beam cola toata noaptea si ne culcam dimineata, ca sa nu mai spun ca nu imi imaginez cum as fi fost eu daca nu l-as fi cunoscut pe Marian sau daca nu as fi fost atinsa de aerul pur al lui Christophe.

Yes, 'My socks are fine'.

Gong

Laura a intrat in birou, s-a indreptat spre locul ei, in drum a batut gongul pentru mine, ceilalti au ridicat capul, au aplaudat scurt, apoi s-au intors masinal la lucru.

Acum sunt la Avignon, merg pe strada, e foarte cald, e multa lume (si lumea e o scena), abia astept sa ajung acasa sa bem o bere doua pe terasa de pe acoperis.