staccato / legato

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.

Fear and hope. Metaphors.

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.

heavy rotation

Credeam ca joi e ziua mea buna. Si continuu sa cred. Azi eram sigura ca am scapat de cosmarul taxelor din canada. Din aprilie ma chinuie gandul, si nu numai gandul. Am scris la biroul unde am lucrat o mie de mailuri sa-mi trimita cacatul ala de foaie, si tot de atatea ori am esuat. Nu mi l-a trimis pana-n zi de azi. Acum credeam ca am reusit, si vad ca nu. Nu inteleg ce e asa de greu sa trimiti o nenorocita de bucata de hartie oriunde pe planeta asta, plus ca se poate trimite si pe e-mail. In fine. Mor de nervi, e groaznic de frustrant si nu mai stiu ce sa fac. Mai mor de nervi si cand ma uit pe statcounter si vad ca imi citeste cineva constant blogul din orasul ala imbecil, si habar n-am cine. Ca sa largesc spectrul nervilor, nu inteleg de ce dracu a trebuit eu acolo sa dau peste tot felul de oameni, si sa iasa totul cum a iesit. De fapt, nu inteleg de ce dracu a trebuit sa ma duc eu acolo si de ce nu se termina in mintea mea toata nebunia aia. Mai e si prelungirea peste limitele bunului-simt a unor penalitati de sentimente, de care nu stiu cum sa scap odata si pentru totdeauna. Sentimente din categoria 'iubire', ca sa fim intelesi. Si nici aici in micul meu oras lucrurile nu se potrivesc, si eu incep sa-mi pierd rabdarea si asta e cel mai nasol. Cata rabdare sa mai am ??!! Acuma, brusc, ma enerveaza si blogul asta, pentru ca realmente nu stiu la ce ajuta, de fapt stiu: la nimic. Si asa nu pot sa scriu tot ce vreau, ca sa nu divulg nu stiu ce, si nici nu stiu pentru cine scriu, asta cand mai vad pe statcounter tot felul de orase si tari. Acuma mi-a dat alexedi ideea asta, ascultam in amsterdam, de la televizor, si imi placea. Un tip de energie, ca altceva nu stiu ce sa zic. Mai e si umflatura asta pe gat, care habar n-am ce intentii are: sa se retraga, sa iasa afara. Iau antibiotice, ce sa fac. Daca as fi un temperament coleric, acuma ar fi momentul ideal sa dau cu ceva de pereti. Dar nu sunt. Sunt temperament introvertit si scriu la blog.

madeleines

Alergam azi, si in acea ora, doar o ora, m-au cuprins doua emotii foarte puternice. Prima. Ma aflam intr-o zona destul de pustie a orasului, alergand greu, obosita, si totusi hotarata, cand trec pe langa doi caini, la marginea drumului. Chiar cand am ajuns in dreptul lor, au inceput sa latre. M-am speriat ingrozitor de tare, intr-o fractiune de secunda m-am vazut sfasiata de caini, si nimeni imprejur sa ma scape. M-am oprit din alergat, dar am continuat sa merg, tremurand din tot corpul. Simteam ca mi se taie picioarele. Nu stiu ce s-a intamplat, ce substanta s-a descarcat, insa imediat, fara sa vreau, am legat senzatia asta de cea de indragostire. Trupul meu si-a adus aminte, extrem de precis, toata starea de atunci, de cand eram indragostita, foarte indragostita. Era ciudat, pentru ca percepeam amintirea atat ca fiind foarte indepartata, dar si cumplit de prezenta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. In cateva minute, totul a trecut ca si cum nu s-ar fi intamplat. A doua. Ajunsesem deja in parcul din spatele primariei, era ora 9. Ceasul din turnul cladirii primariei a inceput sa emita melodia orei exacte. N-as putea spune cu siguranta, dar cred ca e aceeasi melodie de cand ma stiu eu in orasul asta, m-a insotit de cand eram mica si mergeam cu bunica la catedrala catolica. Un intreg cortegiu de amintiri a navalit peste mine, cu neputinta de rezistat. Brusc, intreg trecutul meu a devenit incredibil de prezent, si ma lega ca fiinta in timp. Apoi, din nou, totul s-a risipit, de parca nici n-ar fi fost. Am baut apa si mi-am continuat drumul, pe mal, printre oamenii micului oras.

here and there

Recitesc Eugene Ionesco, jurnalele si eseurile. M-am format cu aceste scrieri. Recitindu-le, imi dau seama ca nu s-a schimbat aproape nimic in mine. Ce ma mira totusi e lejeritatea cu care, pe atunci, inca se mai putea vorbi nonsalant despre 'depresie', 'angoasa', toate metafizice desigur. Am sentimentul ca acum intreg existentialismul e măturat cu un lexapro.

Sunt obosita, peste masura de obosita.

Felul in care fac oamenii poze poate spune aproape totul despre ei. Ce alege fiecare sa decupeze din realitatea infinita care il inconjoara.

Realizez ca nu m-am readaptat inca. Ma gandesc mereu la canada, comparand, cum as face acolo cutare lucru, ce as spune acolo cuiva care ma jigneste, cum ar fi abordata o problema acolo. Sigur, lucrurile acolo sunt mai juste si mai coerent organizate. Aproape plictisitor. Atata numai ca acolo nu e locul meu. Asta insa nu ma impiedica sa ma gandesc, inutil, ca as vrea sa fie si aici ca acolo.

Imi amintesc de un timp paradisiac, al meu, in care zilele se scurgeau ca si cand fiecare zi ar fi un azi neintrerupt. Daca azi era bine, totul era bine. Acum abia daca mai vad ca azi e bine, pentru ca ma gandesc la viitor. Un morb occidental, de care as scapa acum. N-ai cum sa iesi bine cu tipul asta de gandire.

E clar, trebuie sa incep un nou roman. Sa citesc, sa ne-ntelegem.

the fine nuances of their mother tongues

Poate e nefiresc, sau exagerat, insa eu ma gandesc in continuare la ce mi s-a intamplat in canada, cu consecintele pe care le stim, si pe care le indur si astazi. Stiu ca ceva s-a rupt acolo. Ceva din fiinta mea, din identitatea mea s-a dislocat. Inca nu inteleg deplin cum s-a intamplat asta si nu pot nici sa las lucrurile asa, sa le rezolve timpul. Ma indaratnicesc sa inteleg, sa inteleg pana la capat, ca sa ma linistesc si sa ma asigur, atata cat se poate, ca nu o sa mi se mai intample asa ceva.

In firul acesta al gandirii, pe care merg logic, gasind cauze, facand legaturi intre ele, eliminandu-le pe cele care nu se sustin, am ajuns sa imi dau seama ca la radacina dislocarii despre care vorbeam se afla despartirea mea de limba romana (limba romana e patria mea). De cand ma stiu m-am miscat printre cuvinte, cuvintele propriei mele limbi. Cand eram copil, mama imi citea din dictionar, iar eu abia asteptam unele cuvinte, pe altele le detestam. Inventam eu insami cuvinte. De cand am invatat sa citesc, am citit neintrerupt, cele mai multe carti in limba mea. Mereu am tinut jurnale. Orice mi se intampla trebuia notat, ceea ce simteam se cerea consemnat. Mai apoi, timp de opt ani, mi-am castigat painea din scris, ca ziarista. Ma cutremur de ras, de placere sau de oroare la unele cuvinte si la unele expresii. Cum sa spun, in afara cuvintelor nu ma pot orienta. Sunt pierduta. Nu cred ca sunt o scriitoare, sincer nu am crezut niciodata ca am talent. Scrisul si cititul in limba mea au fost doar mediul prin care am supravietuit. Apoi am ajuns intr-un loc unde absolut niciunul din cuvintele care mi-au construit fiinta nu mai aveau nicio insemnatate. Nici una. Am fost pierduta. Totusi, am incercat sa mi le insusesc pe cele ale lor, chinuindu-ma sa descifrez fiecare nuanta, sa detectez trasaturile cuiva dupa cuvintele folosite, pe scurt, sa ma pot orienta in noua mea limba. Cu fiecare zi care trecea, stiam tot mai sigur ca nu voi fi niciodata in stare sa ma simt stapana pe acea limba. Poate dupa 20 de ani, 30 de ani. Nu m-am simtit in stare sa ma inham la o asemenea munca. Ironia face ca si acolo mi-am castigat painea tot din scris. Scriam revista asociatiei pentru care lucram. Tot ce scriam imi parea exterior, fals, strain. Instrainata de limba in care ma desfasuram, m-am instrainat de mine insami. Am pierdut legatura cu mine. De aici au inceput toate celelalte.

Astazi am dat peste un text, scris de un autor de origine turco-evreiasca, Moris Farhi. Nu stiu nimic despre el, decat minimele informatii de pe site si de pe wikipedia. Nu stiu mai nimic nici despre organizatia pe care o serveste. Tot ce stiu este acest text, in care el explica, mai bine decat am putut sa o fac eu, ce se intampla cu un scriitor in exil. Redau un pasaj din textul lui, pe care il puteti citi integral aici.

The first condition we should always remember is that writers are wordsmiths. Language is their only tool. Unlike other artists - painters or composers who may be able to create their art anywhere - displaced writers face an unenviable choice. They must either continue writing in their native language in a foreign land or learn to write in a new and totally unfamiliar language, one steeped in its own traditions.

Either option, particularly if the displaced writers are of a certain age, is a Sisyphean task. Those over 35 will have arrived at the host country cooked in the splendour of their native literature and in the fine nuances of their mother tongues. Moreover, because of their mature age, displaced writers would find it virtually impossible to master a discipline as complex as a language foreign to them in every sense. (I managed to surmount that difficulty only because I came to England when I was still a youngster. But imagine a Sudanese writer who has never heard English spoken nor ever encountered the Latin alphabet, trying to adapt himself to living and writing in London or Oslo or Berlin.)

Consequently, in most cases, displaced writers will be forced to continue writing in their own mother tongue. You might say that, in a manner of speaking, is precisely what a painter or composer does, so why not the writer?

The answer is simple: language is what philosophers would call "hyle", a quintessence - and a living quintessence at that. Though in its basic confection, it remains the same, a language evolves day by day. It constantly nurtures itself either through the perpetual flow of its people's innate poetry and vernacular or through influences from other languages. Sometimes a language even incorporates foreign words. Consequently, when writers are banished from the land where their language continues to evolve, they find themselves more and more alienated from that language. Soon they start losing the fresh nuances of their mother tongue and fail to comprehend the etymology, even the logic, of the new words. Thereafter it's a fall into the void. They lose their mastery of their mother tongue. That loss erodes their confidence. Thence, aware that what they write no longer carries the pedigree of their former work, they either cease to write or, bravely and desperately, try to learn the host language. Since in the latter case, they more often than not fail, they disintegrate. They become invisible even to themselves.

tristetea altcuiva

*Taichi Yamada, In cautarea unei voci din departare

Tsuneo. Tsuneo incearca sa nu faca nimic necuviincios. Se vrea ireprosabil. Isi reprima sentimentele, ca sa fie un om corect, si este. Pana cand, la un moment dat, traieste un extaz erotic incomparabil cu orice altceva, intr-un cimitir, in timpul unei misiuni ca ofiter al oficiului pentru imigratie. In continuare, o voce de femeie il striga Cine esti tu?, e vocea unei femei misterioase. Vocea devine cel mai important lucru din viata lui, i se destainuie ca nimanui pana atunci. Tsuneo nu mai viseaza, vrea doar sa fie normal, si de aceea vrea sa faca o casatorie aranjata cu o femeie fata de care nu simte nimic. Numai ca in timpul ceremoniei de logodna, Tsuneo izbucneste in ras, fara motiv, apoi incepe sa planga fara motiv. Toti il cred nebun, si e firesc sa fie asa. Continua conversatiile cu vocea, ii dezvaluie un episod negru din trecutul lui american, vrea sa o cunoasca, vocea il indeamna sa viseze, el nu indrazneste, e un om prea slab pentru vise. Se multumeste cu normalitatea banalului, e la adapost. Dar, dupa cum se vede, nu e la adapost. Nu esti niciodata la adapost cand te negi, te strivesti, te anulezi, te uiti; nu esti la adapost, si va fi mereu o voce ca sa nu iti dea pace, sa iti aminteasca mereu ca iti e frica sa fii cine esti.

no trophy

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.

Nunta

fragile

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".

Bold Baby

Unele lucruri pur si simplu nu s-au potrivit. Valiza, de ex. Unu, ca nu am luat doua cand am plecat, desi intuiam ca nu ma mai intorc cu graba. Doi, ca nu m-am agitat sa-l rog pe Stingo sa mi-o aduca cand a venit. Trei (asta s-a potrivit), ca nu m-am dus eu acolo sa o aduc, bazandu-ma ca vine tata cu masina sa ma ia (nu ar fi venit cand a zis). Deci nu ma mai zbat. O fi cumva. Ce rost are sa ma tot muncesc sa controlez toate lucrurile, cand si asa nu pot, ca nu depinde totul de mine, si si daca depinde, sunt unele lucruri care pur si simplu nu ies.

Un an jumate m-am tot luptat sa-mi astern si a iesit o catastrofa. Ma rog, nu catastrofa care decurgea direct din luptatul respectiv, ci alta colaterala si mult mai parsiva.

Mi s-a facut dor de: amsterdam, bucuresti, atlanta. Nu neaparat in ordinea asta, ordinea se schimba. De amsterdam imi e dor de libertatea si efervescenta de pe strazi, din baruri, de tihna din casa lui F. De atlanta mi-e dor de Ionuka & Maikel si activitatile noastre, toate, plus de cumparaturi, de ce sa nu recunosc. De bucuresti mi-e dor de 'potentialul artistic' pe care il simt acolo mereu, de oamenii calumea cu care stiu ca m-as putea imprieteni, si de oamenii calumea cu care sunt deja prietena. Si aici e bine, nu neg, intr-un fel in care nu poate fi bine nicaieri altundeva: siguranta locului tau, a casei, familiei, prietenilor, intimitatea cu niste oameni, care s-a creat in ani de zile de munca :), viata lenta de oras de provincie, care iti permite sa citesti lenes o carte in pat, nu intr-un metrou de-acasa la lucru.

Dar incerc sa renunt sa ma mai tot gandesc unde e mai bine, si sa vad ce-o sa se intample. Spaima mea (dintotdeauna) e ca daca eu nu fac sa se intample, nu se intampla nimic. Si atunci intervin cu forcepsul, si ce iese, e ca raman cu o rana imensa, care tot astept sa se inchida.

La strand mi-au zis trei pusti "Tanti, va uitati si la patura noastra, ca mergem in apa". Ce pot sa spun, aveau incredere in mine. Eu intre timp citeam Jurnalul Oanei Pellea. Am vibrat la trei faze, in rest m-a enervat si m-a deprimat. Mi-a creat o stare de intunecare. Ma tot miram cum un om care vrea atata lumina nu-si da seama ca el insusi e plin de intuneric. Mereu vede jegul in ceilalti. Proiectie, darling.

Azi e zi de alergat, dar astept sa se mai racoreasca. Poate vine si Ko cu rolele, si dupa aia mai conversam. He has deep insights, asta imi place. Ne si amuzam, in mare parte ca ne dam seama ca intelegem la marele fix o nuanta.

Parca as fi descoperit boldul, ctrl b, asa arata textul asta. Practic, l-am redescoperit.

the perks

Perioadele de deschidere personala alterneaza cu cele de inchidere. Ele corespund in ansamblu perioadelor de incredere in existenta unor sensuri (printre care, cel de a scrie) si inexistenta lor, cand lucrurile doar se intampla si asisti la derularea lor ca un spectator.

In mare, ce am mai facut:
- am citit doua carti integral (The Perks of Being a Wallflower si Naiv.Super.), una pe jumatate si alta din cand in cand.
- am vazut doua filme (Hedwig and the Angry Inch, Kontroll)
- am tradus doua documentare
- am fost la o nunta (Angi si Rumczeis)
- am alergat de doua ori
- m-a durut spatele cumplit o zi intreaga
- mi-am regasit un prieten (Ko)
- am mai slabit 2 kg
- am fost de doua ori la piata
- am vizitat actuala redactie a ziarului
- am iesit cu prietenii mei, printre care si Oli, care a si plecat
- am fost la croitoreasa
- m-am gandit intens la doua teme mari: dragoste si timp
- am citit bloguri, nici multe dar nici putine

Deci, mai nimic. Faza buna e ca nu mai tin sa fac multe lucruri. Mi s-ar ingramadi in cap si nu as mai intelege nimic, la finalul unei zile.

D & D

memories,
total freedom,
beauty

Antony's white gown

Concertul lui Antony (and the Johnsons) din iunie de la Amsterdam, la care a fost F. si trebuia sa fiu si eu. Oricum m-am bucurat ca l-am vazut (mersi Mihaela & Nick). Si discursul lui de la
"Dust and Water", ca sa nu mai vorbim de "Starfish". Si tacerea de la "Rapture". Iar Julia at the cello, adorabila.

"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.