My March

Şi iată că împlinesc o lună cu deţinuţii, minunata lună martie. Am supravieţuit (mental), am acceptat că asta este "noua normalitate", celebra formulă din pandemie, pe care am aplicat-o, până la urmă cu succes, la sugestia lui Mo, şi când mi-am refăcut dantura şi nu o mai simţeam ca înainte, parcă nu mai era gura mea. E mai bine să accepţi lucrurile pe care nu le poţi schimba, deşi asta nu e categoric specialitatea mea. Specialitatea mea e mai degrabă să mă cufund în melancolie, să jelesc la nesfârşit un trecut pe care-l consider mai bun. (Norocul meu e, paradoxal, că nu am atâtea trecuturi bune pe care să le jelesc. Dar de data asta chiar am avut.)

Cum am supravieţuit ? M-am străduit din răsputeri să nu compar cu ce traduceam înainte, cu documentarele despre artă, natură, politică, ştiinţă, oameni speciali, din care aveam ce învăţa şi cu care uneori chiar mă desfătam. În timpul liber am încercat să mă detaşez complet de lumea sordidă de pe ecranul jobului şi să intru în alte lumi: patinaj, cărţi, sport, concursuri culinare, discuţii cu oamenii, muzică, chiar şi creşterea preţului la pompă. Şi am mai încercat să văd partea bună a lucrurilor: încă pot să lucrez de acasă, să îmi fac singură programul, să fac ceea ce ştiu cel mai bine, adică să găsesc cuvintele cele mai potrivite şi formularea cea mai concisă şi mai elegantă pentru a reda pe un rând sau două în josul ecranului ce spun nişte oameni. O noutate, care nu ar trebui să fie chiar o noutate la cei 49 de ani ai mei, e că într-un fel m-am obişnuit. Mai bine zis m-am desensibilizat. La început mă afectau îngrozitor toate crimele, felul în care erau comise, motivele pentru care erau comise, dar treptat creierul meu a ajuns să facă un fel de selecţie în funcţie de cruzimea lor. Nu intru în detalii. Ca azi să mă trezesc spunându-i lui Mo că nu m-ar deranja dacă acest serial ar avea 200 de sezoane. (Nu am calculat cât aş avea astfel de lucru, deşi mă văd în stare.) Cu alte cuvinte, m-am adaptat. 

Şi în tot acest timp pomii au înflorit şi m-au umplut de o încântare imposibil de pus în cuvinte, şi tot în acest timp au murit oameni în războaie în diverse părţi ale lumii, iar eu văd toate astea, mai aproape sau mai departe, şi mă întreb cum poate exista atâta frumuseţe pe lume şi totodată atâta atrocitate. 

 

Un vector

Spunea un prestigios profesor de psihologie, carismatic and all, că, pentru a ne ancora în propria viaţă indiferent de cirumstanţele exterioare, trebuie să avem un scop personal, "un vector", care să ne poarte înainte. Am tot stat să mă gândesc ce vector am eu acum şi, în afară de Asia Express 2026 şi următorul sezon din Blue Lights (oare asta se pune?) nu am găsit mai nimic. Mi-am adus aminte în acest proces de scotocire după scop cum, la început de 2020, când şi eu şi Mo o duceam bine din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar, ne-am luat într-o veselie bilete la Lisabona şi la Paris, la o prietenă, şi aşteptam cu maximă încântare şi înfrigurare să mergem. Nimic nu ne stătea în cale. Şi paf, a venit pandemia şi nu am mai putut ieşi nici măcar pe mal să vedem magnoliile înflorite. De atunci am, cred, o reţinere în a-mi face planuri de călătorii. Iar acum cu atât mai mult cu cât nu doar situaţia lumii e instabilă, ci şi situaţia mea financiară personală. Dar să nu mergem aşa de departe, m-am gândit. Scopul poate fi şi aici, în proximitate. Iar atunci mi-a venit în minte renovarea, marea renovare a apartamentului părintesc, care de zece ani încă nu s-a încheiat, şi m-am întrebat dacă nu cumva, subconştient, intenţionat nu am terminat-o, ca să îmi mai las un scop, un vector. Am biruit două camere, baia, bucătăria, holul, iar livingul, monstruosul living (fiindcă e plin de obiecte şi foarte multe cărţi, nu de alta), încă se lasă aşteptat. Deci hai că am adunat de un scop pe durată nedeterminată. 

Mai spunea şi că omul ar trebui să fie ca un râu care curge, nu ca o baltă care se mişcă doar în bătaia vântului (adică a contextului), dar ea de fapt stă pe loc. Bălteşte. Bălteşte până devine o mlaştină. (Are metafore bune, nu neg.) Ca să nu ajungem să băltim, spunea el, ar fi bine ca o dată la şase, şapte ani, să ne oprim puţin din goana cotidiană şi să ne întrebăm care mai sunt valorile noastre acum, care ne sunt dorinţele actuale, că poate s-au schimbat, ceea ce ar fi firesc, şi apoi să acţionăm în consecinţă. Sunt mai mult decât de acord. Problema e că eu fac asta de şapte ori pe zi, nu o dată la şapte ani. Mă întorc de la sală şi, cu endorfina activată: "Mo, eu la vârsta mea de 49 de ani încă nu ştiu despre ce e viaţa asta, de fapt." Şi Mo: "Cred că nimeni nu ştie, de fapt.". "Bun. Deci ce mâncăm azi?" Şi uite aşa mergem înainte.

Ce facem în viaţă şi de ce?

Darius e pe val. Îmi dă citate motivaţionale aproxomative cum o bătrână de 90 de ani spune că nu trebuie să îţi pui oprelişti în viaţă la nicio vârstă şi că trebuie să mergi mai departe. Apoi mă anunţă că poate va mai avea un job, încă unul, unul foarte respectabil, care îl va face să se culce seara demn şi autoapreciativ. Eu spun "Da, da, aşa e, bravo, super!" şi între timp mă gândesc eu cu ce am greşit de nu am un asemenea val de succese profesionale, că doar am muncit enorm, am fost conştiincioasă, şi în acelaşi timp mă bucur pentru el, că e un om de treabă, care merită o soartă bună, şi tot în acelaşi timp mă gândesc şi că e încurajator faptul că un om (un bărbat, să precizăm), de 56 de ani încă îşi poate găsi un nou drum, de unde până acum totul părea o fundătură care duce spre absolut nicăieri. Iar eu încă simt nostalgia pentru postul preferat, pentru care nu mai traduc, şi oricât mă screm să mă gândesc ce mi-ar face realmente plăcere să fac în viaţa asta ca să-mi câştig existenţa tot nu ajung la niciun răspuns decât că nimic, ceea ce, evident, nu e o soluţie.

Vis

Eram în staţia de tramvai cu nişte prieteni, vreo doi, şi urma să luăm tramvaiul. Prietenii mei şi-au luat bilet, eu nu, pentru că, din ceva motiv, credeam că nu trebuie. Ne-am urcat cu toţii în tramvai, eu stăteam un pic în spatele lor, şi am văzut că se apropie controlorul şi abia atunci am realizat că eu nu am bilet şi ar fi trebuit să am. În timp ce controlorul se apropia de mine, am văzut că pe scaunul pe care stăteam era un soi de autocolant pe care figura o persoană cu dizabilităţi, dar una anume, cred că băiat, cum că era locul acelei persoane, gratuit. M-am gândit că controlorul îşi va da seama că nu sunt eu acea persoană şi-mi va da amendă. Mă pregăteam deja pentru asta, cu toată ruşinea aferentă. Dar, surprinzător, controlorul a trecut pe lângă mine, a aruncat un ochi spre autocolant şi a trecut mai departe. "Am scăpat", am răsuflat uşurată.

(Psihanalizabil pe faţă)

Middle class denial

Mai nou traduc despre deţinuţi, cei mai periculoşi din lume. Ziua şi deţinutul. Nu am cuvinte să exprim cât de jos se prăbuşeşte universul meu, în ce lume sunt nevoită să mă scufund vreo opt ore pe zi. (Nu mai dramatiza, K. Dar cum să nu dramatizez? Nici nu ştiu cum ar fi să nu dramatizez sau de ce asta s-ar numi dramatizare.) Şi cum mai mereu mă gândesc dacă nu cumva eu am atras ce am atras, aici pe principiul - în care eu cred - că nemulţumitului i se ia darul, mi-am adus aminte că de ceva timp mă declaram sătulă de clasa de mijloc şi de aspiraţiile ei, de posturile şi imaginile ei, de repulsiile ei, şi simţeam că trebuie să mă desprind de ea, că m-am desprins deja de ea. Ceea ce vreau să spun prin asta e că nu mai aderam la toată panoplia de afişaj a clasei de mijloc: asta trebuie să mănânci, acolo trebuie să călătoreşti, aşa trebuie să te îmbraci, aşa trebuie să votezi, aşa trebuie să arăţi, să vorbeşti, tot ce proiectează clasa de mijloc ca imagine. Şi asta din două motive:  unu, pentru că în general nu îmi face plăcere să mă înregimentez, şi doi, pentru că toate aceste afişaje implică bani, iar eu chiar nu mai ţin pasul. Sunt, vorba cuiva, o săracă sub acoperire. Şi iată că universul m-a trimis acolo unde credeam că aparţin, să mi se perinde ore în şir pe zi diverşi psihopaţi, cu mize mici dar criminale, care trăiesc bazal, pe legea junglei. Adică fix la extrema cealaltă. Cum o să ies de aici, only God knows, că eu nu.

(Iar după ce termin cu un deţinut, deschid televizorul şi îl las pe mute la slalom uriaş de schi, sting lumina mare, aprind veioza, mă întind pe canapea şi citesc din cartea în care o frază se poate întinde pe trei pagini şi exult. Cred că totuşi prefer clasa de mijloc. Sau chiar aristocraţia, dacă ar fi să merg până acolo.)

Ce nu poate fi rostit ?

 

Istvan nu e un erou, nici măcar anti-erou. E mai degrabă un non-erou. E personajul principal în măsura în care oricine ar putea fi personaj principal. Şi nu pentru că nu ar avea un destin spectaculos, pentru că chiar are, ci pentru că destinul lui spectaculos pare că e doar mâna sorţii. El nu decide mai nimic, acceptă cam tot ce vine, aşa cum vine, nu are neapărat un cuvânt de spus, nu se împotriveşte. Ceea ce face, totuşi, e că se lasă învăţat, fără să opună orgolii. 

Mi se pare un personaj reconfortant în lumea în care trăim, în care ţi se induce ideea că poţi (şi chiar trebuie) să controlezi orice, tot: calorii, ore de somn, grame de proteină, relaţii, bunuri, trecut, viitor. Şi că dacă nu o faci eşti un perdant, nu ai cum să te aştepţi la nimic bun. Ceea ce, să fim serioşi, generează multă anxietate, pentru că nu ai cum să controlezi tot sau chiar dacă, să zicem, ai reuşi, e cu un cost enorm: totul e calculat, rectificat, îndreptat. Şi ce viaţă e asta ? Şi pentru ce ? Când, iată, se poate să te laşi dus de viaţă şi tot încropeşti tu ceva, şi încă nu cel mai rău drum posibil.

Pentru mine, care, de când "a intrat spiritul nord-american în mine", nu contenesc să încerc să controlez tot, e o gură de aer proaspăt. Ce ar fi să nu îmi mai calculez fiecare pas, să mă mai las şi eu în voia sorţii, că undeva tot m-o duce? Că doar unde ne duce pe toţi ? Se ştie, nu spun cuvântul. The Way of All Flesh. 

*Şi mai e ceva. Dialogurile. Banale, minimale, incredibil de minimale, total neintelectualizate, lipsite de absolut orice profunzime. Pe vremuri le-aş fi dispreţuit din start, nu aş fi înţeles nimic. Dar, interacţionând cu oameni care chiar aşa îşi vorbesc şi văzând că chiar şi în minimalismul ăsta verbal ceva se construieşte între ei, acum înţeleg, înţeleg că între oameni se ţes lucruri dincolo de cuvinte sau din cuvinte absolut banale, şi că asta nu le face mai puţin importante, poate chiar dimpotrivă.