Middle class denial

Mai nou traduc despre deţinuţi, cei mai periculoşi din lume. Nu am cuvinte să exprim cât de jos se prăbuşeşte universul meu, în ce lume sunt nevoită să mă scufund vreo opt ore pe zi. (Nu mai dramatiza, K. Dar cum să nu dramatizez? Nici nu ştiu cum ar fi să nu dramatizez şi de ce asta s-ar numi dramatizare.) Şi cum mai mereu mă gândesc dacă nu cumva eu am atras ce am atras, pe principiul - în care eu cred - că nemulţumitului i se ia darul, mi-am adus aminte că de ceva timp mă declaram sătulă de clasa de mijloc şi de aspiraţiile ei, de posturile şi imaginile ei, de repulsiile ei, şi simţeam că trebuie să mă desprind de ea, că m-am desprins deja de ea. Ceea ce vreau să spun prin asta e că nu mai aderam la toată panoplia de afişaj a clasei de mijloc: asta trebuie să mănânci, acolo trebuie să călătoreşti, aşa trebuie să te îmbraci, aşa trebuie să votezi, aşa trebuie să arăţi, să vorbeşti, tot ce proiectează clasa de mijloc ca imagine. Şi asta din două motive:  unu, pentru că în general nu îmi face plăcere să mă înregimentez, şi doi, pentru că toate aceste afişaje implică bani, iar eu chiar nu mai ţin pasul. Sunt, vorba cuiva, o săracă sub acoperire. Şi iată că universul m-a trimis acolo unde credeam că aparţin, să mi se perinde ore în şir pe zi diverşi psihopaţi, cu mize mici dar criminale, care trăiesc bazal, pe legea junglei. Adică fix la extrema cealaltă. Cum o să ies de aici, only God knows, că eu nu.

(Iar după ce termin cu un deţinut, deschid televizorul şi îl las pe mute la slalom uriaş de schi, sting lumina mare, aprind veioza, mă întind pe canapea şi citesc din cartea în care o frază se poate întinde pe trei pagini şi exult. Cred că totuşi prefer clasa de mijloc. Sau chiar aristocraţia, dacă ar fi să merg până acolo.)

Ce nu poate fi rostit ?

 

Istvan nu e un erou, nici măcar anti-erou. E mai degrabă un non-erou. E personajul principal în măsura în care oricine ar putea fi personaj principal. Şi nu pentru că nu ar avea un destin spectaculos, pentru că chiar are, ci pentru că destinul lui spectaculos pare că e doar mâna sorţii. El nu decide mai nimic, acceptă cam tot ce vine, aşa cum vine, nu are neapărat un cuvânt de spus, nu se împotriveşte. Ceea ce face, totuşi, e că se lasă învăţat, fără să opună orgolii. 

Mi se pare un personaj reconfortant în lumea în care trăim, în care ţi se induce ideea că poţi (şi chiar trebuie) să controlezi orice, tot: calorii, ore de somn, grame de proteină, relaţii, bunuri, trecut, viitor. Şi că dacă nu o faci eşti un perdant, nu ai cum să te aştepţi la nimic bun. Ceea ce, să fim serioşi, generează multă anxietate, pentru că nu ai cum să controlezi tot sau chiar dacă, să zicem, ai reuşi, e cu un cost enorm: totul e calculat, rectificat, îndreptat. Şi ce viaţă e asta ? Şi pentru ce ? Când, iată, se poate să te laşi dus de viaţă şi tot încropeşti tu ceva, şi încă nu cel mai rău drum posibil.

Pentru mine, care, de când "a intrat spiritul nord-american în mine", nu contenesc să încerc să controlez tot, e o gură de aer proaspăt. Ce ar fi să nu îmi mai calculez fiecare pas, să mă mai las şi eu în voia sorţii, că undeva tot m-o duce? Că doar unde ne duce pe toţi ? Se ştie, nu spun cuvântul. The Way of All Flesh. 

*Şi mai e ceva. Dialogurile. Banale, minimale, incredibil de minimale, total neintelectualizate, lipsite de absolut orice profunzime. Pe vremuri le-aş fi dispreţuit din start, nu aş fi înţeles nimic. Dar, interacţionând cu oameni care chiar aşa îşi vorbesc şi văzând că chiar şi în minimalismul ăsta verbal ceva se construieşte între ei, acum înţeleg, înţeleg că între oameni se ţes lucruri dincolo de cuvinte sau din cuvinte absolut banale, şi că asta nu le face mai puţin importante, poate chiar dimpotrivă.

Februarie, pădure

 

Ar merge o poezie

Dar eu nu sunt cu poeziile

Decât dacă m-aş strădui

Ceea ce e foarte departe de mine acum

Calcule. Părinţi şi copii

Mă relaxează să fac calcule; calcule simple, aritmetice. Când eram mică, pe stradă, mă uitam la numerele de pe plăcuţele de înmatriculare, compuse din trei sau patru cifre, le adunam şi făceam media aritmetică şi mă bucuram când cifra era rotundă, nu cu virgulă. (Dacă stau să mă gândesc cu mintea de acum, cred că era un OCD de calmare a minţii.)

Un calcul pe care-l fac din când în când e să socotesc câţi ani aveam eu când părinţii mei aveau vârsta mea. Reiese că la vârsta lor de 48 de ani, cât am eu acum, eu aveam 22. La 22 de ani tocmai terminasem facultatea, habar nu aveam încotro s-o apuc, eram total ruptă de piaţa muncii (la vremea aceea nimeni din jurul meu nu lucra în studenţie), am dat la un master doar ca să îmi prelungesc studenţia şi să nu fiu nevoită să încep lucrul, dar nu am intrat. M-am angajat pentru trei săptămâni la o librărie din micul meu oraş şi îmi amintesc că aproape în fiecare seară plecam spre casă cu ochii în lacrimi, deznădăjduită, lipsită de direcţie şi, cred că mai presus de orice, umilită şi ruşinată că trebuia să fac acea muncă, ce presupunea inclusiv să mătur (sau spăl?) pe jos la închiderea librăriei, putând fi văzută de trecătorii de pe stradă care puteau să mă ştie din vremea în care eram o elevă strălucită şi plină de potenţial. Apoi m-am angajat la ziarul local, la cultură, şi am înflorit. 

Mă gândesc cum ar fi să am eu, acum, o fiică de 22 de ani într-o situaţie similară. Nu ştiu cum ar fi, nici nu îmi pot imagina. (Fireşte că înţeleg că doar vârsta e identică, situaţia nu pare nicidecum similară, epoca e foarte diferită, mentalităţile la fel, relaţiile între părinţi şi copii la fel.) Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că la 22 de ani aveam impresia că părinţii mei sunt foarte maturi, siguri pe ei, ştiu ce fac, ştiu foarte multe, îmi pot bune bază în ei. Iar eu acum mă simt ca o frunză-n vânt, împovărată că trebuie să-mi port singură de grijă, plină de teorii, dar inaptă să fac faţă cu aplomb părţilor practice ale vieţii. Ce ştiau ei şi nu ştiu eu? Sau doar aşa îmi păreau mie, stăpâni pe situaţie şi pe viaţa lor? Sau vremurile erau atât de diferite? Sau se simţeau şi ei vulnerabili, dar nu ne mărturiseau? Sunt întrebări pe care nu mai am cum să li le pun, pentru că nu mai sunt. Şi oricum nu ştiu în ce măsură mi-ar răspunde ceva relevant, din pudoare, din necunoaştere, din refuz. 

Oricum, pentru mine, gândul de a avea acum o fiică proaspăt devenită jurnalistă mi se pare ceva de neimaginat. Ah, şi încă una studentă, sora mea, Ionuka. Cu ochii de acum par nişte eroi. 

Două vise

Eram în apartamentul de la gară, cu familia mea originară, deci eram, evident, mai mică, dar nu foarte mică. La un moment dat realizez că cineva, o persoană, o creatură (nu o vedeam) încearcă să dea buzna în casă, deschizând uşa, pe care eu uitasem să o închid cu cheia. Eram singură în cameră, însă nu şi în casă, şi m-am repezit spre uşă, să-i pun stavilă creaturii, ţinând uşa puternic cu mâinile. Îmi dau seama că nu am cum să şi ţin uşa cu mâinile şi să şi caut cheia între timp, să o închid cu cheia. Încep să strig cu o oarecare neputinţă, cuvintele îmi ies greu din piept, "Mama! Tata! Ionuka! Ajutor!". Nimeni nimic. Mai strig de câteva ori, nimic. Continui să ţin uşa cu mâna, ca să nu intre. Faza s-a repetat de câteva ori, cu momente de acalmie în care, cu mintea diurna, nu îmi explic de ce nu am luat cheia să închid eu însămi uşa. La un moment dat, totuşi, am reuşit să o închid cu cheia, nu ştiu cum, ştiu doar că m-am rezemat cu spatele de uşă, răsuflând uşurată. Pericolul a trecut, sunt safe.

Mă întorceam singură de la ştrand, pe podul vechi de pontoane de peste râu. Podul era înecat tot sub apa râului, care îmi ajungea până la piept, dar asta nu părea ceva ciudat în vis. Înaintam destul de greu şi la un moment dat apare lângă mine un băieţel blonduţ şi mai şugubăţ. Se tot foia în apă în jurul meu, se juca. Îl văd că face o scufundare şi-n scurt timp simt că e sub apă şi îmi ţine ambele picioare cu mâinile ca să nu mă pot mişca. Intru în panică şi încep să îl pişc cu unghiile ca să îl fac să îmi dea drumul la picioare şi să pot înainta. Nimic. Nu a avut efect. Stau, stau şi mă gândesc doar că mult nu mai poate rămâne sub apă. Aici mă trezesc.

P.S. Şi încă un vis scurt. Am primit filme de tradus, pentru o săptămână, ca de obicei, pentru diverse canale, inclusiv unul pentru postul preferat.

Înainte şi după

Nu ştiu ce înseamnă asta, dar am ajuns să văd viaţa mea recentă în termeni de înainte şi după.

Mă uit în telefon la poze şi văd o poză de când a fost prima ninsoare în oraş şi am ieşit noaptea cu Mo şi am făcut şi nişte poze, iar gândul meu e imediat "Aici încă mai aveam job, încă traduceam pentru postul preferat." Ţin minte că ne-am întors acasă, undeva pe la miezul nopţii, iar eu m-am reapucat de tradus.

În casă a aprins Mo beculeţele şi e o atmosferă ca de vacanţă. "Parcă e vacanţa de Crăciun", îi zic şi imediat îmi amintesc că în vacanţa de Crăciun am lucrat enorm, abia am apucat să fac bradul în 24, abia am apucat să ajung la revelion în 31. 

Deşi cred că ştiu ce înseamnă asta. E un eveniment zguduitor, care mi-a rupt lumea în două şi din care nu ştiu cum îmi voi reveni.