Ce nu poate fi rostit ?

 

Istvan nu e un erou, nici măcar anti-erou. E mai degrabă un non-erou. E personajul principal în măsura în care oricine ar putea fi personaj principal. Şi nu pentru că nu ar avea un destin spectaculos, pentru că chiar are, ci pentru că destinul lui spectaculos pare că e doar mâna sorţii. El nu decide mai nimic, acceptă cam tot ce vine, aşa cum vine, nu are neapărat un cuvânt de spus, nu se împotriveşte. Ceea ce face, totuşi, e că se lasă învăţat, fără să opună orgolii. 

Mi se pare un personaj reconfortant în lumea în care trăim, în care ţi se induce ideea că poţi (şi chiar trebuie) să controlezi orice, tot: calorii, ore de somn, grame de proteină, relaţii, bunuri, trecut, viitor. Şi că dacă nu o faci eşti un perdant, nu ai cum să te aştepţi la nimic bun. Ceea ce, să fim serioşi, generează multă anxietate, pentru că nu ai cum să controlezi tot sau chiar dacă, să zicem, ai reuşi, e cu un cost enorm: totul e calculat, rectificat, îndreptat. Şi ce viaţă e asta ? Şi pentru ce ? Când, iată, se poate să te laşi dus de viaţă şi tot încropeşti tu ceva, şi încă nu cel mai rău drum posibil.

Pentru mine, care, de când "a intrat spiritul nord-american în mine", nu contenesc să încerc să controlez tot, e o gură de aer proaspăt. Ce ar fi să nu îmi mai calculez fiecare pas, să mă mai las şi eu în voia sorţii, că undeva tot m-o duce? Că doar unde ne duce pe toţi ? Se ştie, nu spun cuvântul. The Way of All Flesh. 

*Şi mai e ceva. Dialogurile. Banale, minimale, incredibil de minimale, total neintelectualizate, lipsite de absolut orice profunzime. Pe vremuri le-aş fi dispreţuit din start, nu aş fi înţeles nimic. Dar, interacţionând cu oameni care chiar aşa îşi vorbesc şi văzând că chiar şi în minimalismul ăsta verbal ceva se construieşte între ei, acum înţeleg, înţeleg că între oameni se ţes lucruri dincolo de cuvinte sau din cuvinte absolut banale, şi că asta nu le face mai puţin importante, poate chiar dimpotrivă.

Februarie, pădure

 

Ar merge o poezie

Dar eu nu sunt cu poeziile

Decât dacă m-aş strădui

Ceea ce e foarte departe de mine acum

Calcule. Părinţi şi copii

Mă relaxează să fac calcule; calcule simple, aritmetice. Când eram mică, pe stradă, mă uitam la numerele de pe plăcuţele de înmatriculare, compuse din trei sau patru cifre, le adunam şi făceam media aritmetică şi mă bucuram când cifra era rotundă, nu cu virgulă. (Dacă stau să mă gândesc cu mintea de acum, cred că era un OCD de calmare a minţii.)

Un calcul pe care-l fac din când în când e să socotesc câţi ani aveam eu când părinţii mei aveau vârsta mea. Reiese că la vârsta lor de 48 de ani, cât am eu acum, eu aveam 22. La 22 de ani tocmai terminasem facultatea, habar nu aveam încotro s-o apuc, eram total ruptă de piaţa muncii (la vremea aceea nimeni din jurul meu nu lucra în studenţie), am dat la un master doar ca să îmi prelungesc studenţia şi să nu fiu nevoită să încep lucrul, dar nu am intrat. M-am angajat pentru trei săptămâni la o librărie din micul meu oraş şi îmi amintesc că aproape în fiecare seară plecam spre casă cu ochii în lacrimi, deznădăjduită, lipsită de direcţie şi, cred că mai presus de orice, umilită şi ruşinată că trebuia să fac acea muncă, ce presupunea inclusiv să mătur (sau spăl?) pe jos la închiderea librăriei, putând fi văzută de trecătorii de pe stradă care puteau să mă ştie din vremea în care eram o elevă strălucită şi plină de potenţial. Apoi m-am angajat la ziarul local, la cultură, şi am înflorit. 

Mă gândesc cum ar fi să am eu, acum, o fiică de 22 de ani într-o situaţie similară. Nu ştiu cum ar fi, nici nu îmi pot imagina. (Fireşte că înţeleg că doar vârsta e identică, situaţia nu pare nicidecum similară, epoca e foarte diferită, mentalităţile la fel, relaţiile între părinţi şi copii la fel.) Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că la 22 de ani aveam impresia că părinţii mei sunt foarte maturi, siguri pe ei, ştiu ce fac, ştiu foarte multe, îmi pot bune bază în ei. Iar eu acum mă simt ca o frunză-n vânt, împovărată că trebuie să-mi port singură de grijă, plină de teorii, dar inaptă să fac faţă cu aplomb părţilor practice ale vieţii. Ce ştiau ei şi nu ştiu eu? Sau doar aşa îmi păreau mie, stăpâni pe situaţie şi pe viaţa lor? Sau vremurile erau atât de diferite? Sau se simţeau şi ei vulnerabili, dar nu ne mărturiseau? Sunt întrebări pe care nu mai am cum să li le pun, pentru că nu mai sunt. Şi oricum nu ştiu în ce măsură mi-ar răspunde ceva relevant, din pudoare, din necunoaştere, din refuz. 

Oricum, pentru mine, gândul de a avea acum o fiică proaspăt devenită jurnalistă mi se pare ceva de neimaginat. Ah, şi încă una studentă, sora mea, Ionuka. Cu ochii de acum par nişte eroi. 

Două vise

Eram în apartamentul de la gară, cu familia mea originară, deci eram, evident, mai mică, dar nu foarte mică. La un moment dat realizez că cineva, o persoană, o creatură (nu o vedeam) încearcă să dea buzna în casă, deschizând uşa, pe care eu uitasem să o închid cu cheia. Eram singură în cameră, însă nu şi în casă, şi m-am repezit spre uşă, să-i pun stavilă creaturii, ţinând uşa puternic cu mâinile. Îmi dau seama că nu am cum să şi ţin uşa cu mâinile şi să şi caut cheia între timp, să o închid cu cheia. Încep să strig cu o oarecare neputinţă, cuvintele îmi ies greu din piept, "Mama! Tata! Ionuka! Ajutor!". Nimeni nimic. Mai strig de câteva ori, nimic. Continui să ţin uşa cu mâna, ca să nu intre. Faza s-a repetat de câteva ori, cu momente de acalmie în care, cu mintea diurna, nu îmi explic de ce nu am luat cheia să închid eu însămi uşa. La un moment dat, totuşi, am reuşit să o închid cu cheia, nu ştiu cum, ştiu doar că m-am rezemat cu spatele de uşă, răsuflând uşurată. Pericolul a trecut, sunt safe.

Mă întorceam singură de la ştrand, pe podul vechi de pontoane de peste râu. Podul era înecat tot sub apa râului, care îmi ajungea până la piept, dar asta nu părea ceva ciudat în vis. Înaintam destul de greu şi la un moment dat apare lângă mine un băieţel blonduţ şi mai şugubăţ. Se tot foia în apă în jurul meu, se juca. Îl văd că face o scufundare şi-n scurt timp simt că e sub apă şi îmi ţine ambele picioare cu mâinile ca să nu mă pot mişca. Intru în panică şi încep să îl pişc cu unghiile ca să îl fac să îmi dea drumul la picioare şi să pot înainta. Nimic. Nu a avut efect. Stau, stau şi mă gândesc doar că mult nu mai poate rămâne sub apă. Aici mă trezesc.

P.S. Şi încă un vis scurt. Am primit filme de tradus, pentru o săptămână, ca de obicei, pentru diverse canale, inclusiv unul pentru postul preferat.

Înainte şi după

Nu ştiu ce înseamnă asta, dar am ajuns să văd viaţa mea recentă în termeni de înainte şi după.

Mă uit în telefon la poze şi văd o poză de când a fost prima ninsoare în oraş şi am ieşit noaptea cu Mo şi am făcut şi nişte poze, iar gândul meu e imediat "Aici încă mai aveam job, încă traduceam pentru postul preferat." Ţin minte că ne-am întors acasă, undeva pe la miezul nopţii, iar eu m-am reapucat de tradus.

În casă a aprins Mo beculeţele şi e o atmosferă ca de vacanţă. "Parcă e vacanţa de Crăciun", îi zic şi imediat îmi amintesc că în vacanţa de Crăciun am lucrat enorm, abia am apucat să fac bradul în 24, abia am apucat să ajung la revelion în 31. 

Deşi cred că ştiu ce înseamnă asta. E un eveniment zguduitor, care mi-a rupt lumea în două şi din care nu ştiu cum îmi voi reveni.

"Emotivitate la limita de sus"

Când merg la L. la sprâncene există un ritual. Se pune la capul meu, nu o văd, şi începe să-mi penseze sprâncenele şi să-mi povestească. Vorbeşte în grai şi de fiecare dată are un subiect cu care reuşeşte să-mi capteze atenţia. E un personaj. La un moment dat povestea ajunge la un apogeu şi atunci dă ferm lampa la o parte şi vine în dreptul meu, lângă pat, şi-mi vorbeşte faţă în faţă. 

Acum totul a început prin mărturisirea mea că ChatGPT e şi un psiholog foarte bun, poate chiar mai bun decât unii psihologi. "Iar eu pot să spun, fiindcă am fost la doi psihologi", zic eu. "Eu chiar la psihiatru", îmi răspunde. Şi aici s-a dat lampa la o parte.

"La noi la biserică se face consiliere. O face o psihiatră. M-a tot chemat, hai, vino, trebuie să vezi cum e cu iertarea. Ce iertare, nu vreau, nu am ce să caut acolo. Până când am făcut ceva ce chiar m-a făcut să cred că sunt de-a dreptul nebună. Lucram de câteva luni la J şi chiar îmi plăcea, îmi place printre nimicurile alea. Când la un moment dat am fost acuzată din senin, pe nedrept, şi atunci nu am mai judecat, am lăsat tot şi am plecat, mi-am dat demisia. Apoi mi-am dat seama că nu ştiu ce m-a apucat, ce a fost cu mine, cum am putut face aşa ceva. M-am dus ţintă la consilieră şi i-am spus că vreau, trebuie, eu sunt nebună, trebuie să îmi dea pastile. Am vorbit, mi-a pus multe întrebări şi la final mi-a zis că nu sunt nebună, garantat. Dar eu nu m-am lăsat. I-am spus că vreau să fac teste, să văd negru pe alb că nu sunt nebună. Şi m-a trimis la nişte psihologi. M-am dus. Era o încăpere jalnică, plină de alţii care făceau teste, cu nişte psihologi care te priveau de sus. O atmosferă... cum să spun... sordidă. Am făcut testele şi la final mi-au spus că am o emotivitate la limita de sus. Nu sensibilitate, emotivitate. Eu nu mă consider un om puternic, dar când am plecat le-am spus că nu aşa se tratează nişte oameni. Nu m-am putut abţine."

Mi-am dat seama atunci că aşa mi-aş putea descrie şi eu starea din zilele astea, "emotivitate la limita de sus". Asta ca să nu spun coşmar.