Tot un fel de oglindă

Traduc mai nou seriale vechi, din anii '90, americane, hituri în cultura pop a vremii. Mă obligă să mă replonjez în vremurile acelea şi constat că o fac fără niciun strop de nostalgie. (Ah, îmi e dor de deţinuţi! Dar nu mă mai plâng, pentru că mi s-a dovedit deja că nemulţumitului i se ia darul.).

De ce nu am nicio nostalgie? De ce par a fi singura care nu are nostalgii după aşa ceva? Pentru că le-am spus mai multor persoane despre ce traduc şi, instantaneu, li s-a luminat privirea şi le-a apărut zâmbetul pe faţă. Păreau încântaţi şi nostalgici. Şi totuşi eu nu simt nicio nostalgie, dimpotrivă. Îmi e greu şi să încep să mă gândesc la asta. 

În primul rând, pentru că sunt slabe estetic. Bad acting, situaţii previzibile, scriitură simplistă, clişee cu duiumul. Nici atunci nu prea vibram, acum nici atât. În al doilea rând, pentru că eu cred că acea cultura pop de TV ne-a făcut mult rău ca est-europeni şi mie personal. Am preluat aspiraţiile propagandistice americane pe nemestecate, visând naiv la acei cai verzi pe pereţi. (Îmi amintesc cum se minuna mama când se uita la filme americane: "Mamă, dar ce dinţi au americanii ăştia!" Acum nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng la această replică, cert e că mă înduioşează maxim.) Credeam cu toţii, cu mine în frunte, că americanii îşi iau nişte chirii superbe la 18 ani, că stau între prieteni şi tot ce fac e să iasă la cină, la petreceri, la plajă, că îşi deschid afaceri de la un minut la altul. O imagine foarte ademenitoare, splendidă, pe care noi, atunci, nu o priveam critic, pentru că nu aveam cum, nu ştiam care e realitatea. Luam ceea ce vedeam pe ecran drept realitate. Eu, una, am luat-o aşa de tare în plex încât am emigrat în America de Nord! Şi acolo, duşul rece, despre care se ştie deja pe acest blog, şi tot ce a urmat după şi a lăsat urme pe care nici acum nu le-am şters complet şi ştiu că nu se pot şterge. Revenind, cred că acea cultură pop ne-a/m-a deraiat de la un drum mult mai onest, mai autentic, mai organic, inducându-ne aspiraţii false. Eu, una, m-am lecuit, dar în jurul meu văd că modelul acela încă persistă. De ce trebuie să avem maşini mari, când străzile noastre sunt mici? De ce vrem să locuim în cartiere periferice rezidenţiale, când avem centre istorice, cu clădiri superbe? 

Încerc, totuşi, să văd partea bună a lucrurilor, dacă o fi vreuna. Poate e faptul că sunt pusă să mă confrunt efectiv cu alegerile mele şi cu consecinţele lor. Că nu am rămas cu nişte vise neîmplinite, cu aspiraţii neîntemeiate. Acum măcar ştiu la ce să aspir...

Un fel de oglindă

Am văzut un video de acum 19 ani, de la petrecerea surpriză pe care mi-au organizat-o prietenii înaintea plecării mele în Canada. Doamne, câte gânduri mi-au trecut prin cap... Şi principalul nici măcar nu era "Ce tineri eram!", poate pentru că eu încă ne văd oarecum tineri.

Dar. Ce păr închis la culoare aveam toate fetele! Cum nu avea nimeni telefon în mână şi vorbeam unii cu alţii, ne agitam, se punea muzică. Ce mult se fuma! Ce uşor ne împrieteneam pe atunci! Şi, sentimentul cel mai puternic, cât de fake eram eu. Mi se pare că eram cea mai fake dintre toţi. Îmi e nespus de greu să mă uit la mine, cum mă căzneam eu să par deşteaptă, expresivă, interesantă. Cred simţeam că e o presiune pe mine, că eram în centrul atenţiei (doar mie îmi organizaseră petrecerea), dar cred că în general mă manifestam aşa, aşa de nenatural. Se vede cu ochiul liber. Mai cred că întotdeauna am avut, şi am, un self-awareness care mă împiedică să fiu eu însămi; mai mult, că nici nu ştiu ce e aia şi nici cum se poate învăţa.  Pentru că naturaleţea e singura chestie care nu se poate învăţa, tocmai pentru că pentru a fi natural nu trebuie să pară ca fiind ceva învăţat. 

Când i-am povestit lui Mo toate astea şi i-am spus că mi se pare că eu eram cea mai fake de acolo, a izbucnit instantaneu în râs. Asta da reacţie! Cât se poate de naturală! Nici n-am încercat să o înţeleg.

Feeling stuck ?

Discutam cu Raoul şi rememoram chestii din trecut şi la un moment dat a venit vorba şi nu ştiu cum am ajuns să-i spun: "Cred că perioada cea mai faină din viaţa mea a fost când eram la ziar." Şi el mi-a răspuns imediat: "Până acuma." Am rămas mască. A repetat: "Până acuma." Cred că era evident că nici nu mi-a dat prin cap asta, că e posibil să urmeze o perioadă şi mai frumoasă. Ce "şi mai"! Nici măcar pe atât de frumoasă. Nu ştiu ce spune asta despre mine, dar cel mai logic e că I feel stuck. Teoretic nu mă consider un om pesimist, nu cred că mi-am pierdut niciodată complet speranţa, doar că la faza asta aşa pare, nu am cum să neg. Pur şi simplu nu văd perspective de îmbunătăţire, poate şi pentru că nu mai sunt aşa de dispusă să fac schimbări, de orice fel, cum ar fi să mă mut din oraş, din ţară. Consider că e o mare realizare că acum un an şi jumătate mi-am schimbat complet micul dejun. Cu chiu cu vai am contemplat perspectiva de a-mi schimba meseria, obligată fiind. Iar în această linie a evenimentelor nu văd ce mi s-ar putea ivi aşa de bun. 

Pe de altă parte, a sărit Darius cu o întrebare random, în stilul lui: "Ce aţi prefera să ştiţi că e după? Că nu e nimic, nimic (jur că nu am vorbit dinainte), că vă veţi relua fix viaţa asta sau că veţi fi complet altcineva, dar fără să alegeţi cine?" Nu o să divulg cine, ce e a răspuns, părerile au fost împărţite. Eu am zis aproape automat "Complet altcineva." Până când A., aproape revoltată, a spus: "Dar de ce? Uitaţi-vă unde suntem. Într-o curte veche, la o bere, cu muzică, discutăm, râdem, ne punem probleme, întrebări. Ce aţi vrea? Să fiţi un copil din Palestina?". Şi atunci am cam dat înapoi, ăştia care voiam complet altceva, şi nu cred că din considerente morale de faţadă, ci pentru că brusc am realizat. Cred că nu am mai practicat de ceva vreme recunoştinţa, deşi obişnuiam să o fac, natural. 

Şi ca să încep chiar acum, mărturisesc că scriu postarea asta noaptea, pentru că a doua zi nu îmi sună ceasul, ascultând concertul lui Moby de la Anvers de anul trecut, după ce am tradus un pic, iar înainte am ieşit cu Mo la cofetărie, unde sunt nişte prăjituri geniale, apoi ne-am mai plimbat pe mal, era soare, ne-am aşezat la o terasă, am mâncat nişte mici, am băut o bere, ne-am întors înapoi acasă la amurg, o parte pe jos, o parte cu un bolt. Şi singura noastră enervare e că la containerele de gunoi din faţa blocului iar era o mizerie de nedescris. 

Nimic, nimic

Discuţie cu Mo la cimitir.

- Spunea Irvin Yalom că el crede că anxietatea de moarte vine în principal din sentimentul că nu ţi-ai trăit din plin viaţa, că ai regrete. Şi el nu are, aşa că nu prea mai are anxietate. 

- Şi crezi că aşa e ?

- Nu ştiu, pentru că eu nu pot vorbi în cunoştinţă de cauză, fiindcă nu am termen de comparaţie. Nu ştiu cum e să nu ai regrete, să fi făcut tot ce ţi-ai dorit. Dar încerc să îmi imaginez cum e, şi cred că şi aşa aş avea anxietate în faţa morţii, pentru că pur şi simplu îmi e frică de necunoscut, şi moartea e marele necunoscut.  Efectiv nu ştii ce e după. Dacă mi s-ar spune clar ce e după...

- Şi dacă ţi s-ar spune că nu e nimic ?

- Nimic, nimic ?

- Nimic.

- Nu ştiu. Cred că tot asta aş face, exact ce fac acum. 

(Între noi fie vorba, nici nu îmi pot imagina ce este acest nimic, în ce poate consta. Şi tocmai asta îmi provoacă anxietate.)

"Să fie printre stele"

 "Îmi pare rău că nu ne-am potrivit." A fost lucrul cel mai onest pe care am putut să i-l spun azi mamei la mormânt, când ar fi împlinit 75 de ani. Şi că Ronnie O'Sullivan încă mai joacă snooker şi e aproape la fel. (Şi aici mi-au dat lacrimile, nu ştiu de ce tocmai aici. Poate pentru că e o amintire absolut neutră cu ea, care să nu mă implice personal, cum prea puţine sunt, poate şi pentru că îi admiram sincer pasiunea asta.) 

Mi-am amintit de zilele de naştere pe care i le organizam la Laser, clinica de îngrijiri paliative unde practic a locuit în ultimii patru ani şi jumătate, cum veneam cu sărăţele şi sucuri şi ea insista să le îmbii pe toate asistentele şi infirmierele, chiar şi pe directoare, care se serveau şi veneau să o pupe, să o felicite, să o drăgălească ca pe un copil, iar când plecam insista să iau toate produsele şi să le duc de acolo, să nu mai aibă bătăi de cap, şi toate astea aproape fără cuvinte, doar din câteva silabe, la-la-la, dar fireşte că înţelegeam toate instrucţiunile, era foarte expresivă. Era ca şi cum eu eram mama şi ea era copilul. Iar eu eram o mamă clasică, care-i ţine ziua copilului, sub nicio formă nu aş fi acceptat să sărim peste ea. Poate era din dorinţa mea să fi fost tratată la fel în copilărie, să mi se ţină ziua cu tot tacâmul, deşi nu sunt convinsă că e aşa, eram un copil timid şi sensibil şi probabil că m-ar fi stresat şi apăsat toată atenţia, mai ales dacă eram lăsată să mă confrunt singură cu ea, fără vreun scut. Poate şi ea era sensibilă şi nu se simţea în stare să facă faţă, să ţină piept. Nu poate, sigur era sensibilă. Însă mie, cu toată sensibilitatea mea, când îmi intram în rolul de mamă a copilului care era mama şi-i ţineam ziua, îmi trecea orice sensibilitate şi o puneam pe ea în prim-plan, pentru că despre ea era vorba, era ziua ei. Cert e că în cei patru ani şi jumătate cât a fost în Laser am avut, paradoxal, cea mai bună relaţie, poate şi pentru că s-au inversat rolurile, nu ştiu.

Şi cred că cea mai importantă lecţie mi-a dat-o tot acolo, pe patul ăla de spital, în care nu îşi putea mişca decât mâna stângă, cu ceasul, şi îşi pierduse complet elocvenţa, ea care se hrănea din asta. Era redusă la aproape zero şi totuşi avea atâta viaţă în ea, atâta umor, atâta demnitate, atâta forţă, saluta luminile când se aprindeau în faţa geamului, se bucura când ieşeam în curte şi vedea un câine, jubila când intrau nepoţii vecinei de salon, se emoţiona până la lacrimi când îi citeam "Luceafărul", când asculta "Santa Lucia", îi saluta din cap pe toţi vecinii de palier când ieşeam la plimbare cu scaunul, zâmbea efectiv tuturor. Pur şi simplu părea fericită, mai fericită decât am văzut-o vreodată, oricât de paradoxal ar suna.

Iar asta după toată strălucirea ei din vremurile în care era în puteri şi făcea culturism, alerga, tricota nişte creaţii fabuloase, lua 10 la orice examen avea de dat, ne citea cu un talent demn de o mare doamnă a teatrului, era bronzată încă din aprilie, ne învelea caietele ca pe nişte mici opere de artă, cucerea generaţii întregi de elevi, avea replici pentru orice. Şi totuşi toate astea pălesc în lumina forţei vitale pe care a avut-o atunci când i s-a luat aproape tot.

Însă regretul că nu ne-am potrivit rămâne şi e fundamental, dar aşa a fost să fie. (Iar ăsta e un alt capitol, pe care nu ştiu când voi fi în stare să-l deschid aici.)

"Fac inutilităţi"

Discuţie cu Mo, care era în vacanţă:

- Ce faci ?

- Fac inutilităţi.

Nici nu am cuvinte să explic, nici nu încerc să încep să explic, ştiu doar că e ceva absolut încântător să faci inutilităţi.