Dacă e ceva ce regret din tinereţe...

Dacă e ceva ce regret din tinereţe e impresia că orice se poate întâmpla. Senzaţia de necunoscut ademenitor, deschiderea fără limite. Nici nu ştiu cum să explic. Ceea ce ştiu e că acum am o acreală în mine, been there, done that. Acum nu mai simt aproape niciodată fiorul ăla că Doamne, oare ce va ieşi de aici ?

Ştiu, acum ştiu, că sentimentul ăsta e unul de privilegiat. Că, pentru unii, Doamne, oare ce va ieşi de aici ? poate însemna ceva foarte nasol. Dar eu am fost mereu într-un mediu safe, drăguţ, în care necunoscutul putea însemna doar ceva frumos. (Şi sunt convinsă acum că era în mare parte închipuirea mea, pentru că lucruri nasoale se pot întâmpla oriunde şi oricui. Dar eram şi precaută.)

Ceea ce vreau să spun e să, dacă regret ceva, e entuziasmul. Foarte rar îl mai am. Şi mă regăsesc în oamenii acriţi care văd viaţa aşa ca mine.

Poate nu am avut eu norocul să dau peste oamenii sau mediile care colcăie de idei şi iniţiative, poate m-am resemnat prea devreme, nu ştiu. Cert e că am ajuns în punctul în care nu mă mai poate interesa real mai nimic. Tot ce vreau e să îmi duc viaţa cât mai uşor şi mai plăcut, dar nu cu lene, pentru că atât am învăţat, că lenea e o capcană. Deci fac eforturi, dar toate eforturile mele au ca scop să îmi fac viaţa cât mai plăcută. Nimic mai mult. Şi nici nu mă mai interesează cât de moral sau de cool e asta, pur şi simplu asta vreau. Nu mă interesează nici dacă asta se numeşte vai, depresie, sau nu. Oricum, mizele mărunte sau mai puţin mărunte nu m-au capacitat niciodată, mereu am stat cu un pas în spate, urmărind cu scârbă sau cu umor agitaţiile oamenilor de a răzbi, de a obţine ceva.  Acum tot ce vreau să obţin e o viaţă cât mai confortabilă şi plăcută, fără să mă frec prea mult de lume, fără confruntări. Gen, dacă aş câştiga la loto aş fi un om fericit. (Dar nu joc, joacă Darius.) Sunt perfect conştientă că asta îşi doreşte 99,99% din populaţia planetei, dar eu chiar cred că aş şti să mă folosesc inteligent de tot câştigul, fără să fac aroganţe, ci doar trăind.

Şi mai ştiu şi că Mo e exact în asentimentul meu. Deci totul ar fi cu iubire.

Relaxarea supremă

- Mo, nu ţi se pare că relaxarea noastră supremă e să stăm pe un şezlong, în faţa unei ape ?

- Ba da.

- Şi nu crezi  că e relaxarea supremă a 95% din populaţie ?

- Ba da. Şi ce ?

Tot un fel de oglindă

Traduc mai nou seriale vechi, din anii '90, americane, hituri în cultura pop a vremii. Mă obligă să mă replonjez în vremurile acelea şi constat că o fac fără niciun strop de nostalgie. (Ah, îmi e dor de deţinuţi! Dar nu mă mai plâng, pentru că mi s-a dovedit deja că nemulţumitului i se ia darul.).

De ce nu am nicio nostalgie? De ce par a fi singura care nu are nostalgii după aşa ceva? Pentru că le-am spus mai multor persoane despre ce traduc şi, instantaneu, li s-a luminat privirea şi le-a apărut zâmbetul pe faţă. Păreau încântaţi şi nostalgici. Şi totuşi eu nu simt nicio nostalgie, dimpotrivă. Îmi e greu şi să încep să mă gândesc la asta. 

În primul rând, pentru că sunt slabe estetic. Bad acting, situaţii previzibile, scriitură simplistă, clişee cu duiumul. Nici atunci nu prea vibram, acum nici atât. În al doilea rând, pentru că eu cred că acea cultura pop de TV ne-a făcut mult rău ca est-europeni şi mie personal. Am preluat aspiraţiile propagandistice americane pe nemestecate, visând naiv la acei cai verzi pe pereţi. (Îmi amintesc cum se minuna mama când se uita la filme americane: "Mamă, dar ce dinţi au americanii ăştia!" Acum nici nu ştiu dacă să râd sau să plâng la această replică, cert e că mă înduioşează maxim.) Credeam cu toţii, cu mine în frunte, că americanii îşi iau nişte chirii superbe la 18 ani, că stau între prieteni şi tot ce fac e să iasă la cină, la petreceri, la plajă, că îşi deschid afaceri de la un minut la altul. O imagine foarte ademenitoare, splendidă, pe care noi, atunci, nu o priveam critic, pentru că nu aveam cum, nu ştiam care e realitatea. Luam ceea ce vedeam pe ecran drept realitate. Eu, una, am luat-o aşa de tare în plex încât am emigrat în America de Nord! Şi acolo, duşul rece, despre care se ştie deja pe acest blog, şi tot ce a urmat după şi a lăsat urme pe care nici acum nu le-am şters complet şi ştiu că nu se pot şterge. Revenind, cred că acea cultură pop ne-a/m-a deraiat de la un drum mult mai onest, mai autentic, mai organic, inducându-ne aspiraţii false. Eu, una, m-am lecuit, dar în jurul meu văd că modelul acela încă persistă. De ce trebuie să avem maşini mari, când străzile noastre sunt mici? De ce vrem să locuim în cartiere periferice rezidenţiale, când avem centre istorice, cu clădiri superbe? 

Încerc, totuşi, să văd partea bună a lucrurilor, dacă o fi vreuna. Poate e faptul că sunt pusă să mă confrunt efectiv cu alegerile mele şi cu consecinţele lor. Că nu am rămas cu nişte vise neîmplinite, cu aspiraţii neîntemeiate. Acum măcar ştiu la ce să aspir...

Un fel de oglindă

Am văzut un video de acum 19 ani, de la petrecerea surpriză pe care mi-au organizat-o prietenii înaintea plecării mele în Canada. Doamne, câte gânduri mi-au trecut prin cap... Şi principalul nici măcar nu era "Ce tineri eram!", poate pentru că eu încă ne văd oarecum tineri.

Dar. Ce păr închis la culoare aveam toate fetele! Cum nu avea nimeni telefon în mână şi vorbeam unii cu alţii, ne agitam, se punea muzică. Ce mult se fuma! Ce uşor ne împrieteneam pe atunci! Şi, sentimentul cel mai puternic, cât de fake eram eu. Mi se pare că eram cea mai fake dintre toţi. Îmi e nespus de greu să mă uit la mine, cum mă căzneam eu să par deşteaptă, expresivă, interesantă. Cred simţeam că e o presiune pe mine, că eram în centrul atenţiei (doar mie îmi organizaseră petrecerea), dar cred că în general mă manifestam aşa, aşa de nenatural. Se vede cu ochiul liber. Mai cred că întotdeauna am avut, şi am, un self-awareness care mă împiedică să fiu eu însămi; mai mult, că nici nu ştiu ce e aia şi nici cum se poate învăţa.  Pentru că naturaleţea e singura chestie care nu se poate învăţa, tocmai pentru că pentru a fi natural nu trebuie să pară ca fiind ceva învăţat. 

Când i-am povestit lui Mo toate astea şi i-am spus că mi se pare că eu eram cea mai fake de acolo, a izbucnit instantaneu în râs. Asta da reacţie! Cât se poate de naturală! Nici n-am încercat să o înţeleg.

Feeling stuck ?

Discutam cu Raoul şi rememoram chestii din trecut şi la un moment dat a venit vorba şi nu ştiu cum am ajuns să-i spun: "Cred că perioada cea mai faină din viaţa mea a fost când eram la ziar." Şi el mi-a răspuns imediat: "Până acuma." Am rămas mască. A repetat: "Până acuma." Cred că era evident că nici nu mi-a dat prin cap asta, că e posibil să urmeze o perioadă şi mai frumoasă. Ce "şi mai"! Nici măcar pe atât de frumoasă. Nu ştiu ce spune asta despre mine, dar cel mai logic e că I feel stuck. Teoretic nu mă consider un om pesimist, nu cred că mi-am pierdut niciodată complet speranţa, doar că la faza asta aşa pare, nu am cum să neg. Pur şi simplu nu văd perspective de îmbunătăţire, poate şi pentru că nu mai sunt aşa de dispusă să fac schimbări, de orice fel, cum ar fi să mă mut din oraş, din ţară. Consider că e o mare realizare că acum un an şi jumătate mi-am schimbat complet micul dejun. Cu chiu cu vai am contemplat perspectiva de a-mi schimba meseria, obligată fiind. Iar în această linie a evenimentelor nu văd ce mi s-ar putea ivi aşa de bun. 

Pe de altă parte, a sărit Darius cu o întrebare random, în stilul lui: "Ce aţi prefera să ştiţi că e după? Că nu e nimic, nimic (jur că nu am vorbit dinainte), că vă veţi relua fix viaţa asta sau că veţi fi complet altcineva, dar fără să alegeţi cine?" Nu o să divulg cine, ce e a răspuns, părerile au fost împărţite. Eu am zis aproape automat "Complet altcineva." Până când A., aproape revoltată, a spus: "Dar de ce? Uitaţi-vă unde suntem. Într-o curte veche, la o bere, cu muzică, discutăm, râdem, ne punem probleme, întrebări. Ce aţi vrea? Să fiţi un copil din Palestina?". Şi atunci am cam dat înapoi, ăştia care voiam complet altceva, şi nu cred că din considerente morale de faţadă, ci pentru că brusc am realizat. Cred că nu am mai practicat de ceva vreme recunoştinţa, deşi obişnuiam să o fac, natural. 

Şi ca să încep chiar acum, mărturisesc că scriu postarea asta noaptea, pentru că a doua zi nu îmi sună ceasul, ascultând concertul lui Moby de la Anvers de anul trecut, după ce am tradus un pic, iar înainte am ieşit cu Mo la cofetărie, unde sunt nişte prăjituri geniale, apoi ne-am mai plimbat pe mal, era soare, ne-am aşezat la o terasă, am mâncat nişte mici, am băut o bere, ne-am întors înapoi acasă la amurg, o parte pe jos, o parte cu un bolt. Şi singura noastră enervare e că la containerele de gunoi din faţa blocului iar era o mizerie de nedescris. 

Nimic, nimic

Discuţie cu Mo la cimitir.

- Spunea Irvin Yalom că el crede că anxietatea de moarte vine în principal din sentimentul că nu ţi-ai trăit din plin viaţa, că ai regrete. Şi el nu are, aşa că nu prea mai are anxietate. 

- Şi crezi că aşa e ?

- Nu ştiu, pentru că eu nu pot vorbi în cunoştinţă de cauză, fiindcă nu am termen de comparaţie. Nu ştiu cum e să nu ai regrete, să fi făcut tot ce ţi-ai dorit. Dar încerc să îmi imaginez cum e, şi cred că şi aşa aş avea anxietate în faţa morţii, pentru că pur şi simplu îmi e frică de necunoscut, şi moartea e marele necunoscut.  Efectiv nu ştii ce e după. Dacă mi s-ar spune clar ce e după...

- Şi dacă ţi s-ar spune că nu e nimic ?

- Nimic, nimic ?

- Nimic.

- Nu ştiu. Cred că tot asta aş face, exact ce fac acum. 

(Între noi fie vorba, nici nu îmi pot imagina ce este acest nimic, în ce poate consta. Şi tocmai asta îmi provoacă anxietate.)