"Să fie printre stele"

 "Îmi pare rău că nu ne-am potrivit." A fost lucrul cel mai onest pe care am putut să i-l spun azi mamei la mormânt, când ar fi împlinit 75 de ani. Şi că Ronnie O'Sullivan încă mai joacă snooker şi e aproape la fel. (Şi aici mi-au dat lacrimile, nu ştiu de ce tocmai aici. Poate pentru că e o amintire absolut neutră cu ea, care să nu mă implice personal, cum prea puţine sunt, poate şi pentru că îi admiram sincer pasiunea asta.) 

Mi-am amintit de zilele de naştere pe care i le organizam la Laser, clinica de îngrijiri paliative unde practic a locuit în ultimii patru ani şi jumătate, cum veneam cu sărăţele şi sucuri şi ea insista să le îmbii pe toate asistentele şi infirmierele, chiar şi pe directoare, care se serveau şi veneau să o pupe, să o felicite, să o drăgălească ca pe un copil, iar când plecam insista să iau toate produsele şi să le duc de acolo, să nu mai aibă bătăi de cap, şi toate astea aproape fără cuvinte, doar din câteva silabe, la-la-la, dar fireşte că înţelegeam toate instrucţiunile, era foarte expresivă. Era ca şi cum eu eram mama şi ea era copilul. Iar eu eram o mamă clasică, care-i ţine ziua copilului, sub nicio formă nu aş fi acceptat să sărim peste ea. Poate era din dorinţa mea să fi fost tratată la fel în copilărie, să mi se ţină ziua cu tot tacâmul, deşi nu sunt convinsă că e aşa, eram un copil timid şi sensibil şi probabil că m-ar fi stresat şi apăsat toată atenţia, mai ales dacă eram lăsată să mă confrunt singură cu ea, fără vreun scut. Poate şi ea era sensibilă şi nu se simţea în stare să facă faţă, să ţină piept. Nu poate, sigur era sensibilă. Însă mie, cu toată sensibilitatea mea, când îmi intram în rolul de mamă a copilului care era mama şi-i ţineam ziua, îmi trecea orice sensibilitate şi o puneam pe ea în prim-plan, pentru că despre ea era vorba, era ziua ei. Cert e că în cei patru ani şi jumătate cât a fost în Laser am avut, paradoxal, cea mai bună relaţie, poate şi pentru că s-au inversat rolurile, nu ştiu.

Şi cred că cea mai importantă lecţie mi-a dat-o tot acolo, pe patul ăla de spital, în care nu îşi putea mişca decât mâna stângă, cu ceasul, şi îşi pierduse complet elocvenţa, ea care se hrănea din asta. Era redusă la aproape zero şi totuşi avea atâta viaţă în ea, atâta umor, atâta demnitate, atâta forţă, saluta luminile când se aprindeau în faţa geamului, se bucura când ieşeam în curte şi vedea un câine, jubila când intrau nepoţii vecinei de salon, se emoţiona până la lacrimi când îi citeam "Luceafărul", când asculta "Santa Lucia", îi saluta din cap pe toţi vecinii de palier când ieşeam la plimbare cu scaunul, zâmbea efectiv tuturor. Pur şi simplu părea fericită, mai fericită decât am văzut-o vreodată, oricât de paradoxal ar suna.

Iar asta după toată strălucirea ei din vremurile în care era în puteri şi făcea culturism, alerga, tricota nişte creaţii fabuloase, lua 10 la orice examen avea de dat, ne citea cu un talent demn de o mare doamnă a teatrului, era bronzată încă din aprilie, ne învelea caietele ca pe nişte mici opere de artă, cucerea generaţii întregi de elevi, avea replici pentru orice. Şi totuşi toate astea pălesc în lumina forţei vitale pe care a avut-o atunci când i s-a luat aproape tot.

Însă regretul că nu ne-am potrivit rămâne şi e fundamental, dar aşa a fost să fie. (Iar ăsta e un alt capitol, pe care nu ştiu când voi fi în stare să-l deschid aici.)

"Fac inutilităţi"

Discuţie cu Mo, care era în vacanţă:

- Ce faci ?

- Fac inutilităţi.

Nici nu am cuvinte să explic, nici nu încerc să încep să explic, ştiu doar că e ceva absolut încântător să faci inutilităţi.

Above or below ?

În sălbaticii ani '90, tata, când nu avea bani, venea acasă şi se culca. Nu spunea nimic, nu-l întrebam nimic, doar mergea să se culce. Aşa ştiam că nu are bani. Când avea bani, ne dădeam seama din uşă. Intra cu plasele pline şi avea un uşor zâmbet mulţumit pe faţă. "Tati, ce ai adus?", strigam din altă cameră dacă nu îl vedeam intrând. Cred că îl apăsa mult faptul că nu are bani, că nu vine cu plasele pline, că nu îşi îndeplineşte rolul de provider, cu alte cuvinte. În ultimii ani de viaţă, peste zece, nu ţin minte să i se mai fi întâmplat să nu aibă bani. S-a aşezat cumva, a intrat pe un făgaş, lucrurile au căpătat o stabilitate. Îl vedeam uneori stresat, dar asta nu se compara cu apăsarea şi umilinţa de a intra pe uşă cu mâinile goale. 

Mama, când nu avea bani, părea că sfidează situaţia. Nici ea nu spunea nimic, nu se plângea, accepta cu un fel de bravură. (Uneori îi cerea lui Moşu, bunicul meu, tatăl ei, care se simţea jignit dacă îi cerea o sumă prea mică. "Doar atât ? Dar ia mai mult !"). Cred că voia să ne/îşi demonstreze că banii nu contează, că e deasupra. Şi chiar reuşea, chiar cred că era deasupra. Spre sfârşitul vieţii, nici ei nu i s-a mai întâmplat să rămână fără bani. Era foarte chibzuită, avea şi ea o stabilitate.

Cert e că în familia noastră banii nu au fost un subiect de discuţie, deşi nu prea erau. Dintr-o anumită eleganţă, cred. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. În anii '90 cred că banii erau un subiect de discuţie în foarte multe familii româneşti. Ştiam cât să ne întindem, iar mama încerca, şi reuşea într-adevăr, să ne insufle ideea că banii nu sunt cel mai important lucru în viaţă.

Ideea e că eu acum pendulez între cele două atitudini faţă de bani. Pe de o parte sunt ca tata, efectiv scoasă din priză dacă simt doar că s-ar putea ca pe viitor să nu am bani, pe de altă parte sunt ca mama, sfidez situaţia şi încerc să văd viaţa dincolo de bani, doar nu se poate rezuma totul la asta. (Îmi amintesc că, când m-am întors lefteră din Canada şi pe deasupra cu o anxietate aproape paralizantă, m-am gândit ce se poate face în micul oraş dacă nu ai bani şi am ajuns la concluzia că să alerg pe mal şi să îmi fac un abonament la biblioteca judeţeană, pe o sumă modică, ceea ce am şi făcut: am alergat şi am citit. Dar asta era atunci...) 

My March

Şi iată că împlinesc o lună cu deţinuţii, minunata lună martie. Am supravieţuit (mental), am acceptat că asta este "noua normalitate", celebra formulă din pandemie, pe care am aplicat-o, până la urmă cu succes, la sugestia lui Mo, şi când mi-am refăcut dantura şi nu o mai simţeam ca înainte, parcă nu mai era gura mea. E mai bine să accepţi lucrurile pe care nu le poţi schimba, deşi asta nu e categoric specialitatea mea. Specialitatea mea e mai degrabă să mă cufund în melancolie, să jelesc la nesfârşit un trecut pe care-l consider mai bun. (Norocul meu e, paradoxal, că nu am atâtea trecuturi bune pe care să le jelesc. Dar de data asta chiar am avut.)

Cum am supravieţuit ? M-am străduit din răsputeri să nu compar cu ce traduceam înainte, cu documentarele despre artă, natură, politică, ştiinţă, oameni speciali, din care aveam ce învăţa şi cu care uneori chiar mă desfătam. În timpul liber am încercat să mă detaşez complet de lumea sordidă de pe ecranul jobului şi să intru în alte lumi: patinaj, cărţi, sport, concursuri culinare, discuţii cu oamenii, muzică, chiar şi creşterea preţului la pompă. Şi am mai încercat să văd partea bună a lucrurilor: încă pot să lucrez de acasă, să îmi fac singură programul, să fac ceea ce ştiu cel mai bine, adică să găsesc cuvintele cele mai potrivite şi formularea cea mai concisă şi mai elegantă pentru a reda pe un rând sau două în josul ecranului ce spun nişte oameni. O noutate, care nu ar trebui să fie chiar o noutate la cei 49 de ani ai mei, e că într-un fel m-am obişnuit. Mai bine zis m-am desensibilizat. La început mă afectau îngrozitor toate crimele, felul în care erau comise, motivele pentru care erau comise, dar treptat creierul meu a ajuns să facă un fel de selecţie în funcţie de cruzimea lor. Nu intru în detalii. Ca azi să mă trezesc spunându-i lui Mo că nu m-ar deranja dacă acest serial ar avea 200 de sezoane. (Nu am calculat cât aş avea astfel de lucru, deşi mă văd în stare.) Cu alte cuvinte, m-am adaptat. 

Şi în tot acest timp pomii au înflorit şi m-au umplut de o încântare imposibil de pus în cuvinte, şi tot în acest timp au murit oameni în războaie în diverse părţi ale lumii, iar eu văd toate astea, mai aproape sau mai departe, şi mă întreb cum poate exista atâta frumuseţe pe lume şi totodată atâta atrocitate. 

 

Un vector

Spunea un prestigios profesor de psihologie, carismatic and all, că, pentru a ne ancora în propria viaţă indiferent de cirumstanţele exterioare, trebuie să avem un scop personal, "un vector", care să ne poarte înainte. Am tot stat să mă gândesc ce vector am eu acum şi, în afară de Asia Express 2026 şi următorul sezon din Blue Lights (oare asta se pune?) nu am găsit mai nimic. Mi-am adus aminte în acest proces de scotocire după scop cum, la început de 2020, când şi eu şi Mo o duceam bine din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar, ne-am luat într-o veselie bilete la Lisabona şi la Paris, la o prietenă, şi aşteptam cu maximă încântare şi înfrigurare să mergem. Nimic nu ne stătea în cale. Şi paf, a venit pandemia şi nu am mai putut ieşi nici măcar pe mal să vedem magnoliile înflorite. De atunci am, cred, o reţinere în a-mi face planuri de călătorii. Iar acum cu atât mai mult cu cât nu doar situaţia lumii e instabilă, ci şi situaţia mea financiară personală. Dar să nu mergem aşa de departe, m-am gândit. Scopul poate fi şi aici, în proximitate. Iar atunci mi-a venit în minte renovarea, marea renovare a apartamentului părintesc, care de zece ani încă nu s-a încheiat, şi m-am întrebat dacă nu cumva, subconştient, intenţionat nu am terminat-o, ca să îmi mai las un scop, un vector. Am biruit două camere, baia, bucătăria, holul, iar livingul, monstruosul living (fiindcă e plin de obiecte şi foarte multe cărţi, nu de alta), încă se lasă aşteptat. Deci hai că am adunat de un scop pe durată nedeterminată. 

Mai spunea şi că omul ar trebui să fie ca un râu care curge, nu ca o baltă care se mişcă doar în bătaia vântului (adică a contextului), dar ea de fapt stă pe loc. Bălteşte. Bălteşte până devine o mlaştină. (Are metafore bune, nu neg.) Ca să nu ajungem să băltim, spunea el, ar fi bine ca o dată la şase, şapte ani, să ne oprim puţin din goana cotidiană şi să ne întrebăm care mai sunt valorile noastre acum, care ne sunt dorinţele actuale, că poate s-au schimbat, ceea ce ar fi firesc, şi apoi să acţionăm în consecinţă. Sunt mai mult decât de acord. Problema e că eu fac asta de şapte ori pe zi, nu o dată la şapte ani. Mă întorc de la sală şi, cu endorfina activată: "Mo, eu la vârsta mea de 49 de ani încă nu ştiu despre ce e viaţa asta, de fapt." Şi Mo: "Cred că nimeni nu ştie, de fapt.". "Bun. Deci ce mâncăm azi?" Şi uite aşa mergem înainte.

Ce facem în viaţă şi de ce?

Darius e pe val. Îmi dă citate motivaţionale aproximative cum o bătrână de 90 de ani spune că nu trebuie să îţi pui oprelişti în viaţă la nicio vârstă şi că trebuie să mergi mai departe. Apoi mă anunţă că poate va mai avea un job, încă unul, unul foarte respectabil, care îl va face să se culce seara demn şi autoapreciativ. Eu spun "Da, da, aşa e, bravo, super!" şi între timp mă gândesc eu cu ce am greşit de nu am un asemenea val de succese profesionale, că doar am muncit enorm, am fost conştiincioasă, şi în acelaşi timp mă bucur pentru el, că e un om de treabă, care merită o soartă bună, şi tot în acelaşi timp mă gândesc şi că e încurajator faptul că un om (un bărbat, să precizăm), de 56 de ani încă îşi poate găsi un nou drum, de unde până acum totul părea o fundătură care duce spre absolut nicăieri. Iar eu încă simt nostalgia pentru postul preferat, pentru care nu mai traduc, şi oricât mă screm să mă gândesc ce mi-ar face realmente plăcere să fac în viaţa asta ca să-mi câştig existenţa tot nu ajung la niciun răspuns decât că nimic, ceea ce, evident, nu e o soluţie.