La Vida Es...

Am visat că am făcut absolut întâmplător o săritură extrem de mare în lungime, la groapa cu nisip. Toată lumea din jur se minuna. Urma să o fac pe a doua, de data asta conştient, şi ţin minte doar atât: că mă pregăteam să îmi iau elan, vedeam cât sărisem înainte şi îmi doream din tot sufletul să repet performanţa, ca să se confirme, să fie pecetluită. 

În viaţa reală spăl vasele temeinic şi îndelung, îmi refac cu maximă atenţie manichiura, dau aproape obsesiv refresh la e-mail şi la mesagerie (deşi ştiu că încă nu am ce să aştept, nu am avut nicio iniţiativă încă), plâng, îmi refac CV-ul vechi de aproape 20 de ani şi mă minunez ce mult te ajută acum uneltele AI, citesc, suprinzându-mă că mă duc cu cartea la wc, în loc de telefon, de care începe să îmi fie silă ca de o gumă de mestecat prea mult mestecată, mă abţin să beau pentru că atât gândirea raţională, cât şi cea mistică, îmi spun clar că nu e indicat, mai plâng iar. Adică îmi ocup cum pot maldărul de timp cu care m-am trezit acum şi cu care nu mai ştiam de mult ce să fac. 

"La Vida Es Un Carnaval"

de Celia Cruz.

E cântecul pe care ni-l cânta tata

când nu ne mergea bine.

"Nu plânge, viaţa nu e

decât un mare carnaval"

(Ultima frază din ce am tradus pentru postul preferat)

Nu se ştie niciodată

Ieri am tradus probabil ultimul documentar pentru postul meu preferat. 16 ani în care documentarele de la acest post m-au format intelectual, politic, audiovizual, în care rareori m-am plicitisit traducând ce traduc. De luni nu mă voi mai trezi curioasă "Oare despre ce e documentarul de azi?". Mai mult decât atât, nici nu mai am deocamdată nimic altceva de tradus, e un vid, un hău imens. E doliu pentru trecut, panică pentru viitor. 

Şi tot de luni Darius, la 56 de ani, îşi începe un nou job, la un ong cu voluntari străini, între prieteni, cu perspective de plecări în străinătate, cu program flexibil, cu salariu, carte de muncă, tot tacâmul, ce mai. "Vezi, dacă am mâncat de Revelion 12 boabe de struguri? Eu n-am vrut, dar m-a pus Estella, ce, nu vrei să-ţi meargă bine tot anul? Şi ce era să fac, le-am mâncat. Deşi struguri cu bere..." I-am spus că mă îndoiesc că e de la struguri, ar fi prea simplu, aşa oricui i-ar merge bine tot anul, e pentru că de un an se tot agită, aplică la joburi (mai realist sau mai puţin), caută, întreabă. Vorba aceea, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. 

Poate e doar o coincidenţă, dar eu o văd ca fiind mai mult decât atât. Ce văd eu aici, şi lecţia pe care se pare că nu am învăţat-o în 48 de ani, e să nu mai judec omul, şi aici mă includ şi pe mine, după situaţia prezentă, pentru că, iată, ea se poate schimba oricând, aproape radical. Mai larg vorbind, să nu generalizez prezentul. Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe Darius: "Tu cum te simţi aşa, un luzăr? Că ai peste 50 de ani şi eşti sărac, eşti gras, ai dinţii praf?" Nu s-a supărat, nu s-a simţit jignit, şi nici nu avea de ce, pentru că eu chiar voiam sincer să aflu cum e să fii în pielea lui şi să ai în continuare stimă de sine. Şi mi-a răspuns: "Păi e ceva temporar. Acum sunt sărac, dar mâine poate nu o să mai fiu. Nu se ştie niciodată." Evident că răspunsul nu m-a mulţumit, "Eh, de unii se ştie - se ştie ? - că săraci nu o să fie niciodată." Cert e că aşa e, de fapt, nu se ştie niciodată ce va fi. 

(Acum e la televizor la un show de talente un domn de 63 de ani care nu e cântăreţ de meserie şi care cântă "The Impossible Dream" minunat, absolut minunat, impecabil.)

Classic

Ploua, nu era aşa de frig şi mă gândeam că trebuie să găsesc un semn la mormânt, în jurul lui, prin care să-mi arate o cale, cât de mică, o sugestie, cum sper de fiecare dată şi cum, prin anumite mecanisme ale gândirii asociative, s-a şi întâmplat.

Dar înainte trebuia neapărat să cumpăr nişte flori.  La poarta trei a cimitirului nu erau, m-am dus la poarta unu, nici acolo nu erau.  Am intrat în florăria de peste drum, am sunat la uşă. 

Mă gândeam pe drum, pe ploaie, noroi şi gri, că aş vrea să fac cumva să dorm toată luna februarie, 28 de zile doar, nu mă simţeam aşa de vinovată. Să dorm şi să nu consum mare lucru şi când se termină luna de dormit să am mintea limpede, poate şi chef de viaţă şi mai ales de muncă.  În principal să mă extrag din realitatea asta în care după 16 ani de tradus pentru postul meu preferat nu mai traduc pentru postul preferat, din motive care nu ţin absolut deloc de mine, şi în acelaşi timp să evit să mă gândesc pentru ce alte posturi sau platforme sau entităţi aş putea traduce, să mă zbat, cu alte cuvinte.   (Când l-am întrebat, ChatGPT mi-a spus că de fapt nu îmi doresc să se oprească tot - un eufemism - ci doar sunt în burnout şi în panică.) Deci la asta mă gândeam eu în drum spre flori şi apoi spre mormânt, că doar nu puteam să apar la mormânt fără flori la zece ani de când mama nu mai e.

Şi, repet, pe lângă gândul de a dormi o lună, aşteptam un semn de la mormânt, o posibilă cale de urmat.

Ajung la florărie, sun, vine o doamnă în vârstă. Îmi aleg florile, flori poate e mult spus, erau nişte imortele, altceva nu era. Îmi strecoară nu mai ştiu cum că ar vrea să închidă, că ce e mult e mult, doar are 80 de ani.  Mă mir, sincer, o felicit că se ţine aşa de bine. (Chiar se ţinea.)

Şi îmi spune, abrupt, "Pe mine munca m-a ţinut în viaţă. Pe mine munca chiar m-a înnobilat.". Apoi îmi povesteşte cum culegea din cimitir saci de castane când era mică (erau săraci, ca toată lumea atunci), le făcea o gaură, fără să uite niciuna, că putea exploda soba, le usca şi apoi le vindea.  De la 16 ani s-a angajat la o fabrică de textile unde, pe semnătură, a făcut şi ture de noapte, şi colegele, pe la 3 noaptea, îi spuneau să meargă să se întindă undeva, că îi ţin ele locul. (Aici ochii i s-au umezit. Şi mie, un pic.) Şi de atunci a tot muncit. Chiar şi acum, când vin lemnele, le clădeşte ea, şi niciodată, dar niciodată, nu i s-a dărâmat stiva de lemne. În uşă, când să ies, mi-a repetat: "Pe mine munca chiar m-a înnobilat.".

La mormânt, niciun semn aparent. Doar un ambalaj de batiste de hârtie pe care scria Classic.

My name is ROSY RETROSPECTION

Realitatea e că la sfârşitul lui 2009 nu o duceam strălucit.  Încă nu aveam un job full-time, locuiam cu mama, cu banii stăteam execrabil, eram single si fără perspective, mă mai bântuia şi o oarecare anxietate reminiscentă din Canada.  (Cuţitul la os mi-a ajuns abia în vara 2010, când nimic nu părea să se închege, stagnam crunt si nici măcar nu-mi mai puteam ascunde nemulţumirile).  Si, cu toate astea, când mă gândesc acum la sfârşitul lui 2009, totul mi se pare învăluit în romantism.   Aveam încă prospeţimea aceea adolescentină lipsită de responsabilităţi şi griji, ieseam seara cu Darius si invitaţii, am fost la Amsterdam trimisa de tata sa-mi alin tristetea, cred că am fost şi la Bucuresti, mă amorezasem vag si nu tin minte sa fi simtit vreun stres in general.  

Cu alte cuvinte, în pur stil eminescian, idealizăm trecutul.
(Am încercat să idealizez si prezentul.  Nu mi-a iesit).

Din seria "totul e relativ, ce ne facem?"

Mă întrebam ieri cum de unii oameni mereu îi văd pe cei mai proşti
şi mai bătuţi de soartă decât ei (şi se simt bine) şi altii îi vad mereu
pe cei mai buni ca ei (si nu se simt chiar atât de bine) ?
Prin ce mare miracol al filtrelor creierului uman
unii sunt wired într-un fel si altii în altul ?  

To myself:

Exersează privirea blândă.

O fluturare de mână dintre mobilele vechi

E evident de mult ca epoca de glorie a blogurilor personale a apus. Initial, bazandu-ma pe propriile mele perceptii, motivul pe care l-am gasit a fost ca a devenit oarecum impudic sa-ti expui trairile si cugetarile si intamplarile personale pe un blog, fie el si sub pseudonim.  Insa am fost nevoita sa renunt la explicatia asta, vazand ce inflatie de informatii personale exista pe facebook, cu nume si prenume, cu poze, cu locul de munca si liceul la care ai studiat.   Pe facebook anunti deschis si ce mananci la pranz, si cum te simti cand bei cafeaua de dimineata, ce te-a enervat pe trecerea de pietoni, ce opinii politice ai, pe scurt: scrii despre tine orice.  Si, in marea majoritate a cazurilor, fara nicio pretentie literara, ceea ce blogurile-jurnale personale se straduiau, totusi, sa aiba, si unele si reuseau.  Eu, una, lasam pe moment orice carte pentru o postare a lui Highway, Did, Exitentrance, Confrunta durerea, Ernesto Marco Hippolito, pe care nu le cunosteam in realitate, nu ma interesa viata lor per se, insa scriau genial.   Nici eu insami nu scriam numai asa, ca sa mai stie lumea cum o mai duc, ca imi era lene sa dau un telefon sau sa ies la o cafea.  Scriam cand simteam ca am ceva de spus, ca sunt inspirata, ca pot produce o placere unui cititor care nu ma cunoaste, ca scrisul meu poate fi terapeutic pentru cineva, la fel cum al altora a fost pentru mine.   Dar spatiul asta s-a golit.  Fireste, nimic nu ma impiedica sa scriu in continuare (despre mine), dar marturisesc ca am din cand in cand o nostalgie dupa casa plina care era blogosfera in vremurile ei bune.

Să fim realişti?

De când mă ştiu pendulez intre un fel de realism care-mi spune ca prioritatea mea, ca a oricarui om normal de pe planeta asta, e să-şi asigure hrana, acoperişul de deasupra capului si cremele de corp, si un idealism care, pe căi ocolite, imi promite că, dacă ma ţin de un ideal fără să mă uit în dreapta şi în stânga si riscând să mănânc în unele zile pâine cu muştar şi să primesc somaţie că-mi taie curentul, până la urmă voi ajunge un om  care radiază de împlinit ce e. Până acum predomină prima tendinţă (şi ea m-a dus în Canada, s-o spunem pe şleau), cea de-a doua doar îmi dă târcoale din când în când, dar niciodată nu a avut forţa să mă tragă după ea. Că e cu risc. Că e cu îndoială de sine. Că e cu flit din partea realiştilor din afară şi a realistului din tine. Că niciun părinte nu te încurajează pe varianta asta. Şi nu că acum aş fi luat măreaţa decizie, dar simpul fapt că tentaţia asta încă mă mai traversează e un semn bun, e semn că poate, odată şi odată, o să-mi iau inima-n dinţi şi o să încep măcar să mă gândesc să ţintesc spre ceva nici nu neapărat sus, dar care să mă facă să mă trezesc dimineaţa cu alt entuziasm decât că voi mânca un mic-dejun minunat.