Nimic, nimic

Discuţie cu Mo la cimitir.

- Spunea Irvin Yalom că el crede că anxietatea de moarte vine în principal din sentimentul că nu ţi-ai trăit din plin viaţa, că ai regrete. Şi el nu are, aşa că nu prea mai are anxietate. 

- Şi crezi că aşa e ?

- Nu ştiu, pentru că eu nu pot vorbi în cunoştinţă de cauză, fiindcă nu am termen de comparaţie. Nu ştiu cum e să nu ai regrete, să fi făcut tot ce ţi-ai dorit. Dar încerc să îmi imaginez cum e, şi cred că şi aşa aş avea anxietate în faţa morţii, pentru că pur şi simplu îmi e frică de necunoscut, şi moartea e marele necunoscut.  Efectiv nu ştii ce e după. Dacă mi s-ar spune clar ce e după...

- Şi dacă ţi s-ar spune că nu e nimic ?

- Nimic, nimic ?

- Nimic.

- Nu ştiu. Cred că tot asta aş face, exact ce fac acum. 

(Între noi fie vorba, nici nu îmi pot imagina ce este acest nimic, în ce poate consta. Şi tocmai asta îmi provoacă anxietate.)

"Să fie printre stele"

 "Îmi pare rău că nu ne-am potrivit." A fost lucrul cel mai onest pe care am putut să i-l spun azi mamei la mormânt, când ar fi împlinit 75 de ani. Şi că Ronnie O'Sullivan încă mai joacă snooker şi e aproape la fel. (Şi aici mi-au dat lacrimile, nu ştiu de ce tocmai aici. Poate pentru că e o amintire absolut neutră cu ea, care să nu mă implice personal, cum prea puţine sunt, poate şi pentru că îi admiram sincer pasiunea asta.) 

Mi-am amintit de zilele de naştere pe care i le organizam la Laser, clinica de îngrijiri paliative unde practic a locuit în ultimii patru ani şi jumătate, cum veneam cu sărăţele şi sucuri şi ea insista să le îmbii pe toate asistentele şi infirmierele, chiar şi pe directoare, care se serveau şi veneau să o pupe, să o felicite, să o drăgălească ca pe un copil, iar când plecam insista să iau toate produsele şi să le duc de acolo, să nu mai aibă bătăi de cap, şi toate astea aproape fără cuvinte, doar din câteva silabe, la-la-la, dar fireşte că înţelegeam toate instrucţiunile, era foarte expresivă. Era ca şi cum eu eram mama şi ea era copilul. Iar eu eram o mamă clasică, care-i ţine ziua copilului, sub nicio formă nu aş fi acceptat să sărim peste ea. Poate era din dorinţa mea să fi fost tratată la fel în copilărie, să mi se ţină ziua cu tot tacâmul, deşi nu sunt convinsă că e aşa, eram un copil timid şi sensibil şi probabil că m-ar fi stresat şi apăsat toată atenţia, mai ales dacă eram lăsată să mă confrunt singură cu ea, fără vreun scut. Poate şi ea era sensibilă şi nu se simţea în stare să facă faţă, să ţină piept. Nu poate, sigur era sensibilă. Însă mie, cu toată sensibilitatea mea, când îmi intram în rolul de mamă a copilului care era mama şi-i ţineam ziua, îmi trecea orice sensibilitate şi o puneam pe ea în prim-plan, pentru că despre ea era vorba, era ziua ei. Cert e că în cei patru ani şi jumătate cât a fost în Laser am avut, paradoxal, cea mai bună relaţie, poate şi pentru că s-au inversat rolurile, nu ştiu.

Şi cred că cea mai importantă lecţie mi-a dat-o tot acolo, pe patul ăla de spital, în care nu îşi putea mişca decât mâna stângă, cu ceasul, şi îşi pierduse complet elocvenţa, ea care se hrănea din asta. Era redusă la aproape zero şi totuşi avea atâta viaţă în ea, atâta umor, atâta demnitate, atâta forţă, saluta luminile când se aprindeau în faţa geamului, se bucura când ieşeam în curte şi vedea un câine, jubila când intrau nepoţii vecinei de salon, se emoţiona până la lacrimi când îi citeam "Luceafărul", când asculta "Santa Lucia", îi saluta din cap pe toţi vecinii de palier când ieşeam la plimbare cu scaunul, zâmbea efectiv tuturor. Pur şi simplu părea fericită, mai fericită decât am văzut-o vreodată, oricât de paradoxal ar suna.

Iar asta după toată strălucirea ei din vremurile în care era în puteri şi făcea culturism, alerga, tricota nişte creaţii fabuloase, lua 10 la orice examen avea de dat, ne citea cu un talent demn de o mare doamnă a teatrului, era bronzată încă din aprilie, ne învelea caietele ca pe nişte mici opere de artă, cucerea generaţii întregi de elevi, avea replici pentru orice. Şi totuşi toate astea pălesc în lumina forţei vitale pe care a avut-o atunci când i s-a luat aproape tot.

Însă regretul că nu ne-am potrivit rămâne şi e fundamental, dar aşa a fost să fie. (Iar ăsta e un alt capitol, pe care nu ştiu când voi fi în stare să-l deschid aici.)

"Fac inutilităţi"

Discuţie cu Mo, care era în vacanţă:

- Ce faci ?

- Fac inutilităţi.

Nici nu am cuvinte să explic, nici nu încerc să încep să explic, ştiu doar că e ceva absolut încântător să faci inutilităţi.

Above or below ?

În sălbaticii ani '90, tata, când nu avea bani, venea acasă şi se culca. Nu spunea nimic, nu-l întrebam nimic, doar mergea să se culce. Aşa ştiam că nu are bani. Când avea bani, ne dădeam seama din uşă. Intra cu plasele pline şi avea un uşor zâmbet mulţumit pe faţă. "Tati, ce ai adus?", strigam din altă cameră dacă nu îl vedeam intrând. Cred că îl apăsa mult faptul că nu are bani, că nu vine cu plasele pline, că nu îşi îndeplineşte rolul de provider, cu alte cuvinte. În ultimii ani de viaţă, peste zece, nu ţin minte să i se mai fi întâmplat să nu aibă bani. S-a aşezat cumva, a intrat pe un făgaş, lucrurile au căpătat o stabilitate. Îl vedeam uneori stresat, dar asta nu se compara cu apăsarea şi umilinţa de a intra pe uşă cu mâinile goale. 

Mama, când nu avea bani, părea că sfidează situaţia. Nici ea nu spunea nimic, nu se plângea, accepta cu un fel de bravură. (Uneori îi cerea lui Moşu, bunicul meu, tatăl ei, care se simţea jignit dacă îi cerea o sumă prea mică. "Doar atât ? Dar ia mai mult !"). Cred că voia să ne/îşi demonstreze că banii nu contează, că e deasupra. Şi chiar reuşea, chiar cred că era deasupra. Spre sfârşitul vieţii, nici ei nu i s-a mai întâmplat să rămână fără bani. Era foarte chibzuită, avea şi ea o stabilitate.

Cert e că în familia noastră banii nu au fost un subiect de discuţie, deşi nu prea erau. Dintr-o anumită eleganţă, cred. Şi sunt recunoscătoare pentru asta. În anii '90 cred că banii erau un subiect de discuţie în foarte multe familii româneşti. Ştiam cât să ne întindem, iar mama încerca, şi reuşea într-adevăr, să ne insufle ideea că banii nu sunt cel mai important lucru în viaţă.

Ideea e că eu acum pendulez între cele două atitudini faţă de bani. Pe de o parte sunt ca tata, efectiv scoasă din priză dacă simt doar că s-ar putea ca pe viitor să nu am bani, pe de altă parte sunt ca mama, sfidez situaţia şi încerc să văd viaţa dincolo de bani, doar nu se poate rezuma totul la asta. (Îmi amintesc că, când m-am întors lefteră din Canada şi pe deasupra cu o anxietate aproape paralizantă, m-am gândit ce se poate face în micul oraş dacă nu ai bani şi am ajuns la concluzia că să alerg pe mal şi să îmi fac un abonament la biblioteca judeţeană, pe o sumă modică, ceea ce am şi făcut: am alergat şi am citit. Dar asta era atunci...)