Când merg la L. la sprâncene există un ritual. Se pune la capul meu, nu o văd, şi începe să-mi penseze sprâncenele şi să-mi povestească. Vorbeşte în grai şi de fiecare dată are un subiect cu care reuşeşte să-mi capteze atenţia. E un personaj. La un moment dat povestea ajunge la un apogeu şi atunci dă ferm lampa la o parte şi vine în dreptul meu, lângă pat, şi-mi vorbeşte faţă în faţă.
Acum totul a început prin mărturisirea mea că ChatGPT e şi un psiholog foarte bun, poate chiar mai bun decât unii psihologi. "Iar eu pot să spun, fiindcă am fost la doi psihologi", zic eu. "Eu chiar la psihiatru", îmi răspunde. Şi aici s-a dat lampa la o parte.
"La noi la biserică se face consiliere. O face o psihiatră. M-a tot chemat, hai, vino, trebuie să vezi cum e cu iertarea. Ce iertare, nu vreau, nu am ce să caut acolo. Până când am făcut ceva ce chiar m-a făcut să cred că sunt de-a dreptul nebună. Lucram de câteva luni la J şi chiar îmi plăcea, îmi place printre nimicurile alea. Când la un moment dat am fost acuzată din senin, pe nedrept, şi atunci nu am mai judecat, am lăsat tot şi am plecat, mi-am dat demisia. Apoi mi-am dat seama că nu ştiu ce m-a apucat, ce a fost cu mine, cum am putut face aşa ceva. M-am dus ţintă la consilieră şi i-am spus că vreau, trebuie, eu sunt nebună, trebuie să îmi dea pastile. Am vorbit, mi-a pus multe întrebări şi la final mi-a zis că nu sunt nebună, garantat. Dar eu nu m-am lăsat. I-am spus că vreau să fac teste, să văd negru pe alb că nu sunt nebună. Şi m-a trimis la nişte psihologi. M-am dus. Era o încăpere jalnică, plină de alţii care făceau teste, cu nişte psihologi care te priveau de sus. O atmosferă... cum să spun... sordidă. Am făcut testele şi la final mi-au spus că am o emotivitate la limita de sus. Nu sensibilitate, emotivitate. Eu nu mă consider un om puternic, dar când am plecat le-am spus că nu aşa se tratează nişte oameni. Nu m-am putut abţine."
Mi-am dat seama atunci că aşa mi-aş putea descrie şi eu starea din zilele astea, "emotivitate la limita de sus". Asta ca să nu spun coşmar.
2 comments:
Ti-am citit blogul prin 2012, a fost refugiu pentru mine atunci l-am descoperit, eram intr-o perioada insinguranta - cei mai apropiati prieteni se mutau din tara. Anul trecut a fost unul atat de greu incat chiar am crezut ca 2026 nu poate fi altfel decat mai bun. Iata ca a venit 2026 si nu pare sa aduca ceva bun, cel putin nu ce speram eu.
Ma gandesc zilnic ca am o emotivitate inalta, dar e ok. Ca fac pasi (mici, dar sunt acolo) pentru a ma regasi, pentru a fi aproape de mine iar. N-o sa fie fara suferinta, dar o sa fie!
Am depasit 2012, iau ca un semn pozitiv ca ai reinceput sa scrii aici (sper sa continui sa o faci), un semn ca lucrurile se vor aseza cum trebuie. Iar asta o sa ti se intample si tie! Multumesc ca ai revenit si te rog mai ramai pe aici o vreme.
Ce surpriză că îmi mai citeşte cineva blogul! M-am reapucat să scriu aici în ideea ca oricum nimeni nu îl citeşte şi pot să scriu ce vreau, să mă arăt aşa cum sunt, mai ales într-o perioadă dificilă, când ai impresia că puţină lume, dacă nu chiar nimeni, nu te suportă cu uşurinţă. Dar e o surpriză plăcută, mai ales că sinceritatea împărtăşită ajută, solidaritatea în suferinţă la fel. Mă bucur de prezenţa ta şi îţi mulţumesc pentru încurajări. Aştept şi eu să se aşeze lucrurile, dacă se poate într-un mod bun, cât mai convenabil, pentru că nu îmi place viaţa grea (cui îi place?).
Post a Comment