Mă relaxează să fac calcule; calcule simple, aritmetice. Când eram mică, pe stradă, mă uitam la numerele de pe plăcuţele de înmatriculare, compuse din trei sau patru cifre, le adunam şi făceam media aritmetică şi mă bucuram când cifra era rotundă, nu cu virgulă. (Dacă stau să mă gândesc cu mintea de acum, cred că era un OCD de calmare a minţii.)
Un calcul pe care-l fac din când în când e să socotesc câţi ani aveam eu când părinţii mei aveau vârsta mea. Reiese că la vârsta lor de 48 de ani, cât am eu acum, eu aveam 22. La 22 de ani tocmai terminasem facultatea, habar nu aveam încotro s-o apuc, eram total ruptă de piaţa muncii (la vremea aceea nimeni din jurul meu nu lucra în studenţie), am dat la un master doar ca să îmi prelungesc studenţia şi să nu fiu nevoită să încep lucrul, dar nu am intrat. M-am angajat pentru trei săptămâni la o librărie din micul meu oraş şi îmi amintesc că aproape în fiecare seară plecam spre casă cu ochii în lacrimi, deznădăjduită, lipsită de direcţie şi, cred că mai presus de orice, umilită şi ruşinată că trebuia să fac acea muncă, ce presupunea inclusiv să mătur (sau spăl?) pe jos la închiderea librăriei, putând fi văzută de trecătorii de pe stradă care puteau să mă ştie din vremea în care eram o elevă strălucită şi plină de potenţial. Apoi m-am angajat la ziarul local, la cultură, şi am înflorit.
Mă gândesc cum ar fi să am eu, acum, o fiică de 22 de ani într-o situaţie similară. Nu ştiu cum ar fi, nici nu îmi pot imagina. (Fireşte că înţeleg că doar vârsta e identică, situaţia nu pare nicidecum similară, epoca e foarte diferită, mentalităţile la fel, relaţiile între părinţi şi copii la fel.) Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că la 22 de ani aveam impresia că părinţii mei sunt foarte maturi, siguri pe ei, ştiu ce fac, ştiu foarte multe, îmi pot bune bază în ei. Iar eu acum mă simt ca o frunză-n vânt, împovărată că trebuie să-mi port singură de grijă, plină de teorii, dar inaptă să fac faţă cu aplomb părţilor practice ale vieţii. Ce ştiau ei şi nu ştiu eu? Sau doar aşa îmi păreau mie, stăpâni pe situaţie şi pe viaţa lor? Sau vremurile erau atât de diferite? Sau se simţeau şi ei vulnerabili, dar nu ne mărturiseau? Sunt întrebări pe care nu mai am cum să li le pun, pentru că nu mai sunt. Şi oricum nu ştiu în ce măsură mi-ar răspunde ceva relevant, din pudoare, din necunoaştere, din refuz.
Oricum, pentru mine, gândul de a avea acum o fiică proaspăt devenită jurnalistă mi se pare ceva de neimaginat. Ah, şi încă una studentă, sora mea, Ionuka. Cu ochii de acum par nişte eroi.
No comments:
Post a Comment