December talk

Batranul cu par alb de la geam si batranul de pe strada, din fata geamului, discuta.

- Vino si tu la un concert de colinde.

- Ca sa aud ce ? Sunt tot aceleasi colinde, le stiu.

- Atunci hai la Gheorghe ala.

- Nu ma intereseaza niciun Gheorghe.

- Atunci la Traviata. Trebuie sa mai iesi din casa.

- Lasa-ma in pace cu Traviata. Nu am chef. Nu intelegi ca de cand a murit nevasta-mea nu ma mai atrage nimic ? Iarta-ma ca sunt asa de artagos si de idiot.

- Ar trebui sa mai iesi totusi din casa.

- Nu ies nicaieri. Si tu sa stii ca m-ai dezamagit. Nu intelegi nimic. As vrea sa fii mai altfel.

- Mai cum ?

- Asa... mai atasat.

Filtru

Stiu ca as avea nevoie de un filtru prin care sa vad toate lucrurile atroce pe care le vad in jurul meu din 15 iunie incoace, cum ar fi ca un om moare la 2 m de mine. In mod normal, pentru sensibilitatea mea si lipsa mea totala de expunere, ele pot deveni fatale, in momentul in care ma astept mai putin. Altfel nu as visa ca pe sonda vine sange, si asta ca urmare a faptului ca am pus gresit betadina si serul. Sangele e tot mai rosu si tot mai vascos, iar eu ma uit la el neputincioasa. Insa ce e ciudat e ca nu sunt atat de convinsa ca nu gasesc filtrul, ci ca nu il vreau cu adevarat. Ca sunt un mic Hemingway foarte deghizat care tine sa isi provoace curajul si barbatia. Ma intreb cu ingrijorare unde vor duce toate astea, ce vor face din mine, dar mai mult decat ingrijorare, am banuiala ca e vorba de curiozitate si de ceva ce seamana cu ambitia, dar e mai existential decat ambitia.

417. Cruel Tuesday.

Batrana nobila cu Alzheimer trebuia sa iasa din spital. M-am intrebat unde pleaca, dar nu am avut curaj sa intreb. Seara, era tot acolo. "Nu a plecat?". "Ba da, dar au trimis-o inapoi". "Dar unde a plecat?". "La azil. De acolo a si venit, dar acum nu au mai primit-o, ne-au trimis-o inapoi aici". Infirmiera care mi-a dat explicatiile, infirmiera mea preferata, de altfel, se indreapta spre batrana. "Dar nu aveti pe nimeni?". "Ba da, am un fiu". "Si unde e?". "Nu stiu. In Ungaria? Sau poate in Elvetia. El calatoreste".

Doamna fara picior din patul de langa usa isi astepta la pranz fiica sa vina sa ii aduca scaunul cu rotile. "Nu stiu de ce nu vine". "E circulatie mare azi", ii spun. "Nu, nu e asta. Eu cred ca a patit ceva. Ea are cancer. Pe mine m-a adus aici o nepoata, asa, repede, nu am apucat sa iau nimic cu mine. Dar acum ar trebui sa vina fata sa imi aduca scaunul. Precis a patit ceva". "Nu, nu va ingrijorati". "E circulatie", repeta si batrana cu Alzheimer. Seara, o intreb. "A venit fata? Vad ca aveti scaunul". "Nu, fata mea a murit". "Cum adica a murit? La pranz ati spus ca o asteptati". "Da, dar acuma dupa-masa mi-au zis ca a murit. A murit ieri seara, dar nu au vrut sa imi zica. Maine o inmormanteaza". Nu plangea, nu parea sa sufere.

La femeia grasa din patul de la geam a venit familia: doi tineri pe la vreo 30 de ani si doua fetite, una din ele in carucior. La tigani se aduna toata familia; se tanguie, aduc oale cu mancaruri, se agita in jurul bolnavului. Le pasa, se vede ca sunt terminati de durere. Fetitele sunt tare dragute si i-au atras atentia doamnei cu Alzheimer. "Cum te cheama?" "Naomi". "Ce nume frumos! Si pe sora ta?". "Denisa". "Ce nume frumoase aveti amandoua". Fetita zambeste. E, intr-adevar, tare draguta. Dupa cateva minute, "Cume te cheama?". "Naomi". "Ce nume frumos! Dar pe sora ta?"... Tot asa, de vreo patru ori. Naomi raspundea de fiecare data.

Infirmiera mea preferata vine gafaind spre mine pe coridor si se scuza ca nu i-a dat de mancare mamei. Ii spun ca nu e nicio problema, i-am dat eu. "Azi a fost o zi grea. Am fugit la batranica mea, acum am si un deces". "Unde?". "In 413". Adica vizavi. "Avea 76 de ani. De 30 de ani sta la azil. Nu a avut pe nimeni". "Cum, dar am vazut o batrana ca a venit sa ii aduca hainele". "Da, e cumnata. A avut un frate care a murit si el. Cumnata i-a adus hainele, a platit tot pentru ea". Situatia nu e chiar asa de groaznica, parea sa imi spuna infirmiera.

"Si ce pantofi i-au pus?", aud dinspre usa. "Niste pantofi negri, din dulap". "Si prosoapele?"

Question:

What are you left with after you lose language?

A la recherche

As vrea sa am, la un moment dat in viata asta, un an linistit in care sa il citesc pe Proust. Am sentimentul clar ca ma va face sa vad lucrurile altfel, un fel care imi e propriu dar pe care l-am uitat pe drum.

Pe drum

Nu imi doresc sa cad in egolatrie, dar recunosc ca ma preocupa propriul drum. Sper ca in dozajul firesc, desi in preocuparea asta nu cred ca poate spune cineva care e exact "dozajul firesc". Crezand ca asa se evita riscul preocuparii excesive pentru propriul drum, nemaiscriind public despre el, am renuntat sa mai scriu. Insa nu am renuntat sa ma gandesc. Asa ca daca e sa fi cazut in pacatul egolatriei, am cazut oricum, doar ca nu am mai formulat. Or eu cred in punerea in cuvinte, cred in puterea de ordonare a exprimarii scrise, ca atare voi incerca sa scriu din nou. Despre mine.

Nu pot sa nu observ ca de la 30 de ani mi s-au ivit niste provocari pe care nu le cunoscusem pana atunci. Confruntarea cu celălalt, cu ce e diferit de mine. Pana la 30 de ani, am reusit sa stau intr-un cuib protejat, inconjurata de oameni asemeni mie, cu care multe lucruri erau de la sine intelese. Apoi, odata cu plecarea in Canada, s-a produs o ruptura, care m-a pus in fata unor oameni pentru care lucrurile dinainte nu mai erau de la sine intelese. M-am trezit ca trebuia sa explic unor cunoscuti de ce Depeche Mode sunt mai valabili artistic decat Jon Bon Jovi. Sa precizez de ce un film ca 'Legally Blonde' este o pierdere de vreme. Sa ma justific de ce eu sunt in stare sa dau 10 dolari ca sa vad un film la cinema. Brusc, optiunile mele, care imi pareau cele mai firesti, s-au vazut confruntate cu alte optiuni, radical diferite. La inceput m-am revoltat si tendinta naturala a fost sa ma intorc cat mai repede printre ai mei. Insa apoi am privit confruntarea asta ca pe un exercitiu prin care eu insami imi reevaluam, de la zero, valorile. Am inceput sa imi pun intrebarea, poate pentru prima oara in viata, de ce citesc. De ce vad filme, de ce vad anumite filme si nu altele. De ce prefer o anumita muzica si nu alta. Am incercat sa imi explic, in primul rand mie, cu ce e mai bun Bach decat un membru talentat al familiei Guţă. Nu e usor. Nu e usor mai ales acum, in postmodernism, cand orice, recontextualizat, poate capata statutul de arta. M-am inhamat, asadar, la o munca a redefinirii criteriilor alegerilor personale. Poate nu intamplator, confruntarea s-a prelungit si la revenirea in tara. Mi-am regasit vechii prieteni, cu care impartasim fara explicatii aceleasi gusturi, insa am dat de figuri noi, din alte sfere, care m-au provocat sa imi prelungesc exercitiul de cautare, alegere si motivare. Evident ca nu ma satisface un argument de tipul 'pentru ca asa imi place mie' si consider ca l-as jigni pe celalalt inchizandu-i gura cu asa capricii. Am facut si fac efortul de a-mi explica alegerile. Unul din argumentele cele mai simple, dar nu mai putin valabile, este ca am fost formata intr-o anumita directie, pe care apoi am cultivat-o singura, iar acum consider ca a schimba directia ar fi un efort prea mare si in ultima instanta inutil. Un exemplu e folclorul. Nu am absolut nicio pregatire in domeniul folclorului, nu am avut nici curiozitatea de a-l cerceta, desi nu-i neg potentialul de a hrani sensibilitatea. Insa nu e zona mea si acum cred ca as pierde mult timp alfabetizandu-ma si incercand sa-mi insusesc o sensibilitate straina de formarea mea. Asa ca renunt, cu o oarecare tristete, la beneficiile pe care mi le-ar putea aduce, in favoarea beneficiilor mai sigure si mai familiare pe care mi le aduce cultivarea sensibilitatii in alte directii. Asta ar fi o explicatie, printre cele mai evidente. Alte explicatii se incadreaza, in general, in registrul bogatie de nuante, subtilitate, originalitate stilistica versus simplificare, previzibilitate, precaritate a stilului. E un registru argumentativ simplificator, care poate fi contrazis de numeroase exemple (cel mai la indemana ar fi minimalismul). Asa ca munca mea e departe de a fi ajuns la un capat multumitor. Sunt tentata sa cred ca nu va ajunge niciodata la un capat. Insa ceea ce sper e sa merg pe un drum pe care stiu de ce merg si mai sper ca voi sti sa discern care poteci laterale merita incercate si care nu. Desi uneori e placut si sa te mai abati aiurea, sa ai senzatia ca te pierzi si sa te bucuri ca revii la drumul bine stiut.

Anii

Incerc sa tin minte, distinct, anii. Anul 2004 a fost anul in care am iesit pentru prima data din tara, in Franta, dupa o lunga, lunga perioada in care am stat tot in Romania. In 2005 m-am indragostit. In 2006 am plutit deasupra tuturor lucrurilor, usor, intr-un fel de convalescenta. In 2007 am zburat pentru prima data cu avionul. Apoi zborurile nu s-au mai oprit. In 2007 am plecat in Canada. In 2008 am avut caderea nervoasa si am plecat din Canada. Au urmat peregrinarile: America, Amsterdam. In 2009 m-am intors in Romania. Am inceput, incet, sa ma refac. Au continuat drumurile (cum mi le permiteam?): din nou la Amsterdam, la Bucuresti. In 2010, din nou pe drum: Munchen, Viena, Bucuresti, Londra, Atlanta, Boston. Au aparut pe lume Helena si Franny, nepoatele mele. Eram intr-un mod intens si bizar indragostita, mai mult in virtual decat in real. Locuiam in camera mea din apartamentul copilariei mele, cu mama. Alergam, citeam si traduceam filme. Eram locuita de o impresie persistenta de singuratate, cu care incercam sa ma impac, japanese style. La sfarsitul lui august 2010, viata a luat o intorsatura brusca, cu care, cel putin aparent, m-am obisnuit destul de repede. M-am mutat de la mama, am pe cineva langa mine, ofertele de job-uri au inceput sa curga. Lucrurile au intrat pe un fagas normal, o normalitate pe care mi-o doream de mult. Uneori visez sa stau la geam, singura, si sa las sa treaca peste mine orele, iar eu doar sa privesc contururile pe care le lasa lumina pe cladiri si sa aud sirenele pompierilor sau ambulantelor care se indreapta spre familii carora li se intampla ceva important si urgent.